Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El.Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii. Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă".

Rugăciunea facuta cu gura şi cu buzele şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel spune: "Aduceţi Domnului roada buzelor voastre",referindu-se la rugăciunea gurii pe care o zicem; sau Sfânta Scriptură zice: "Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat", referindu-se la rugăciunea limbii şi a glasului. David zice: "Şi L-am înălţat pe El cu limba mea", iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: "Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină", tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: "Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea", iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.

Rugăciunea gurii, spune Grigore de Nissa, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ea este treapta cea mai de jos din scara rugăciunii.
Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are.Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii.

Dacă această rugăciune,spusa cu gura va fi înţeleasa cu mintea, până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Insa rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, spunand ca nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită.Această rugăciune trebuie dusa de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.Exista rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam.

Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie: "Eu dorm şi inima mea veghează." La această treaptăse referea marele Apostol Pavel: "Neîncetat vă rugaţi" (I Tes. 5,17)Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent.Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mişcătoare", toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă. Un asemenea om, care a câştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

Exista şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Când un om ajunge să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare"; se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt şi câţi îngeri sunt. Atât de curată devine mintea lui incat fiecaruia le ştie gândurile.In acelasi mod cum Mântuitorul stiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: "Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele?" Ştie gândurile tuturor care sunt de faţă si deosebeste duhurile rele de îngerii care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.

Exista şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer. Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. Asadar rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Despre aceasta a vorbit Apostolul Pavel: "Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie."

In rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere; ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Omul este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, exact ca Apostolul Pavel.Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune Isaac Sirul că "de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: "Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare." Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer.Hristos ne-a invatat ca Impărăţia cerului este în inima noastră."Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este" Asadar avem Împărăţia cerului în inima noastră iar atunci când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.

Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.
(sfaturi ortodoxe.ro)