Rugul Aprins ca mişcare duhovnicească este opera Părintelui ieroschimonah DaniiI Tudor de la Schitul Rarău, ultimul său loc de sihăstrie.
Pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, scriitor, poet, cel care a înfiinţat în 1932, în Bucureşti, revista literară „Floarea de foc” şi, în 1933, altă revistă, „Credinţa” cărora le-a fost proprietar şi director. Numele de Daniil 1-a primit ca schimonah la Sihla Sihăstriei Neamţului. Ieroschimonahul Daniil Tudor (Alexandru Teodorescu) s-a născut în Bucureşti la 24 dec. 1896. In anul 1925 va pleca pe muntele Athos, spre a-i verifica curios minunile. În anul 1946 Sandu Tudor a luat hotărârea de a se călugări şi o face la Mânăstirea Antim. Aici îşi continuă preocupările duhovniceşti, prin conferinţe în fiecare duminică şi joi, după-masă, cu mulţi asistenţi, profesori, elevi şi studenţi. De aici a plecat la Schitul Crasna din Mitropolia Olteniei, iar de la Crasna a plecat în Moldova, la Schitul Sihla.

În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 părintele Daniil a fost arestat la Bucureşti în casa lui Al. Mironescu. În aceeaşi noapte au fost mai multe arestări în Bucureşti, printre cei care erau bănuiţi că erau ascultătorii conferinţelor părintelui Daniil. Procesul a avut loc în luna noiembrie. În urma procesului au fost condamnaţi toţi cei arestaţi, fiind acuzaţi de activitate subversivă împotriva ordinii sociale, camuflată sub masca mistico-religioasă. Toţi s-au eliberat în anul 1962, când a venit marea eliberare a tuturor deţinuţilor. Toţi afară de unul: părintele Daniil, care a murit încă din 1960, în închisoare.Deţinuţii îi spuneau Părintelui Daniil „Sfântul”. A murit în celebra Zarca din Aiud. „La ieşirea pe poartă, către cimitirul „Trei Plopi” i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort” ca în martirologiile clasice. Nici nu i se ştie mormântul. A fost îngropat în groapa comună a închisorii din Aiud. De fapt acesta era sfârşitul mişcării de la Antim, dar abia de acum încolo urma să se scrie, ceea ce ar putea fi numit istoricul mişcării începute cu ani în urmă la Mânăstirea Antim.

Părintele Daniil Tudor a fost un om greu, un om care nu semăna deloc cu cei din vremea sa. A fost un om mare care şi-a găsit împlinirea în viaţa monahală. Fie ca Dumnezeu să-i păstreze amintirea, să-l mângâie în împărăţia Sa, căci a meritat-o cu prisosinţă, şi a murit în închisoare, ca un martir, cu locul până acum necunoscut. Dumnezeu să-l odihnească în pace, şi dacă poate să ne sprijinească şi pe noi pe drumul către Împărăţia Sa.

Avea o rotunjime de gând. Se mişca într-o schemă precisă, într-o gândire sigură pe care, prin lecturi şi meditaţie, doar şi-o umplea.Toate textele rămase de la dânsul arată că era pe deplin lămurit. Credea. Ştia. Îşi descoperea mereu doar confirmări a ceea ce ştia dinainte.Era sensibil la orice subtilitate spirituală. O sesiza imediat. Toate lecturile lui sunt bine organizate, bine alese. Şi de peste tot îşi făcea note.Citea spre folos, nu spre documentare şi nu cu scopuri publicistice. Părintele Daniil n-a fost numai Rugul Aprins. Caietele lui arată un om duhovnicesc de mare adâncime şi smerenie. Caietele lui Sandu Tudor descoperă un mare erudit al culturii şi spiritualităţii române. Merge întotdeauna la rădăcina cuvintelor.

"Toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice şi mai adânci a vieţii mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos şi adevărurilor lui veşnice. Sunt sătul de vremelnicie. În 1945 am intrat ca frate în Mânăstirea Antim. Sufleteşte mă dăruiesc noii vieţi cu o putere şi intensitate care-mi dă bucurii şi mă face alt om. Sunt plin de nădejde că voi ajunge acum să pot realiza mai mult şi mai rodnic din ceea ce-mi este înţelegerea şi dorinţa de a fi de folos semenilor şi mai ales celor în suferinţă.Lucrez cu râvnă şi spor pe toate tărâmurile. Pot contribui astfel, cu succes la restaurarea întregii mânăstiri atât a turlelor bisericii cât şi la renovarea şi înzestrarea trapezii şi bibliotecii, etc. De asemenea printr-o întreagă activitate spirituală încerc să fac să se întregească şi restul. Un simţ al măsurii mă opreşte să vorbesc mai mult despre mine în munca şi urmările dăruirii mele totale pe care am făcut-o în Mânăstirea Antim."

Chiar dacă a avut o viaţă scurtă, fenomenul Rugul Aprins merită să fie notat, deoarece atât prin conţinutul ei cât şi prin personalităţile care i s-au alăturat, trebuie înscris şi reţinut de istoria mai largă a spiritualităţii româneşti şi în istoria culturii româneşti; trebuie înscris şi printre primele şi, prin urmare, îndrăzneţele acţiuni concrete de rezistenţă spirituală ortodoxă împotriva comunismului.

În anii 1946-1950 activitatea grupului „Rugul Aprins” s-a desfăşurat la Bucureşti, la Mânăstirea Antim. Părintele Daniil a obţinut, încă frate fiind, o chilie în clopotniţă, sub clopote, cu ieşire într-un balcon. Chilia există şi astăzi. Conferinţele pe care le-a organizat la Antim, se ţineau în biblioteca Mânăstirii. E drept că participanţii erau oameni de litere. Dar iată câteva dintre temele care se tratau acolo în conferinţe: „Martirajul Sf. Ioan Botezătorul” (Ioan Marin Sadoveanu), „Viaţa Sf. Muceniţe Anastasia izbăvitoare de otravă” (Paul Sterian), „Războiul nevăzut al Sf. Paisie cel Mare din Egipt”(Paul Sterian). Erau şi oameni de ştiinţă :Alexandru Mironescu, pe Dan Barbilian, dar au mai fost şi fizicieni şi matematicieni precum Octav Onicescu, Mihail Necule, dr. Plăcinţeanu, Valentin Poenaru.Dintre teologi : Dumitru Staniloae, Benedict Ghius, Andrei Scrima, Cleopa Ilie, Sofian Boghiu, Antonie Plamadeala.

La Mânăstirea Cernica 1-a întâlnit pe părintele Ioan Culâghin. Acesta era trăitor al Rugăciunii Inimii, deşi era fără carte. Părintele Ioan Culâghin impreună cu Părintele Daniil au iniţiat un procedeu de transmitere a Rugăciunii minţii probabil folosit în spiritualitatea rusească. Se făceau rugăciunile începătoare şi apoi se dădea o binecuvântare specială de rostire a Rugăciunii minţii, cu poveţe practice: cum să zică, în ce
poziţie, de câte ori.

"Rugul Aprins” a fost, cu gând anume sau nu, dar a fost în fapt pregătirea pentru intrarea în Marele Întuneric comunist, care avea să dureze în România aproape jumătate de secol. Parola tainică de supravieţuire creştină a fost retragerea, ascunderea în taina Rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Aceasta urma să-i unească şi să-i întărească pe cei care vor intra în închisori, ca şi pe cei care tot ca în închisoare, rămâneau afară sub imperiul teroarei, al supravegherii permanente, al fricii, al denunţurilor, al dezumanizării.
Intenţia Părintelui Daniil era să aibă ucenici tineri, cărora să le predea Rugăciunea lui Iisus, tineri care, apoi, s-o răspândească mai departe,tainic, în întunericul care se instala în România pe lungă durată.