"Cuvintele sunt sunete făcute din aer", spunea Tristano pe patul de moarte în cartea lui Antonio Tabucchi, iar aşa cum spunea Liviu Rebreanu "oamenii comunică între ei prin semne convenţionale şi astfel şi-au făcut iluzii deşarte că se în ţeleg. În realitate fiecare atribuie ce lor lalţi ceea ce simte dânsul şi atâta tot".
Când cuvintele nu au mai avut loc pentru că nu şi l-au creat, a rămas tăcerea. Tăcerea celor care, ne au ziţi de nimeni, comunică prin semne.

În spatele unui impozant centru de ban că, fix în mijlocul oraşului Piteşti, părintele Onu a reuşit să aducă surdomuţii în biserica lor. Construită pe fostul loc al casei parohiale care a fost dărâmată,
biserica surzilor adună în fiecare du mi nică la sluj bă acei credincioşi strânşi într-o co mu ni tate mică în care se simt bine şi simt că-i aparţin.


LITURGHIA SEMNELOR
Slujba nu diferă cu nimic de cea ţinută vizavi, în biserica pentru auzitori. Doar că lipsesc cuvintele. Înlocuite treptat de gesturi şi mimica fe ţei. În altar sunt patru preoţi. Şi pentru că este o bise rică pentru surzi, altarul este ne­mascat, este la ve dere. Dacă nu se aude, tre bu ie să se va­dă ce se în tâmplă. Trei dintre pre oţi sunt surdomuţi. Un al pa trulea a învăţat lim bajul mimico-gestual după ce, pe băncile facultăţii, s-a apro piat de colegi de-ai săi surdomuţi. Le-a învăţat nevoile, suferinţele şi lipsurile.

"Ucenic" al părintelui Onu, a învăţat limbajul mimico-gestual şi astăzi ţine slujbe pentru surdo-muţi. E straniu pentru tine, ca cel ale cărui urechi ţi-au auzit multe şi nevrute în viaţă, să priveşti o mână de oameni care sorb din privire fiecare gest, fiecare semn de înălţare şi coborâre, de linişte şi nelinişte, de zâmbet în colţul gurii sau de tristeţe şi amorţeală în de­getele mâinii. Se transformă totul într-un spectacol deschis pentru inimă. Auzul n-are de-a face cu nimic din ce se în tâm­plă. Doar văzul şi sufletul trebuie să ţi le des chizi. Nu trebuie să-ţi închizi telefo nul şi nici să-ţi baţi capul cu zgomotul făcut de aparatul de fotografiat. O singu ră mişcare dacă faci, toţi ochii se aţintesc asupra ta.

Părintele Cătălin e tot o lumină când descrie cu mâinile gesturi ample despre ridicarea la Cer a lui Iisus pentru mântui rea noastră. Ochii îi râd, transmi ţând li nişte. O altă linişte. Superioară. În semicerc compact, credincioşii adu naţi stau cu mâna întinsă pe muteşte aş tep tând să primească binecuvântarea Celui de Sus. Un al preot ţine o predică, iar auditoriul îl soarbe din priviri. Gesturile nu sunt am ple. Sunt scurte, apă să toa re, convingă toare şi hotărâtoare. Cu fiecare pumn strâns tras spre piept, auzi cuvinte nespuse, iar cu fiecare braţ ferm ridicat ştii că nu eşti singur. În stânga, dascălul priveşte spre cer, în timp ce mâinile îi croiesc în aer înţelesuri divine, iar totul se termină cu pumnul drept strâns cu degetul arătător ridicat, coborând încet şi sprijinindu-se pe palma stângă: "Amin!".


TĂCEREA, LIMBAJUL ÎNGERILOR
Dacă n-ar avea sutană şi te-ai lovi de el pe stradă într-o zi de vară, când soarele transformă natura în mii de culori, ai putea zice că merge la acelaşi concert rock la care mergi şi tu. La un moment dat, vei vedea însă că el coteşte spre dreapta, spre biserică. Cu părul strâns în coadă, doi ochi albaştri jucăuşi şi calzi, îţi învăluie fiinţa cu toată căldura. Te pri meş te şi te strânge în braţe, bate palma cu tine, te binecuvântează şi apoi îţi urea ză drum bun.

Părintele Onu, Costel, fiu al lui Avram şi al Ioanei, nu mai este acelaşi om care a îmbrăcat odată straiele preoţeşti. Preoţia a căpătat o altă cono taţie şi nu crede că a vrut asta când a plecat la acest drum. Totul a început în 1996. Când părintele Onu a intrat în mijlocul comunităţii de surdomuţi din  Piteşti. "Erau ca noi toţi, dar vorbeau o limbă străină. O limbă care nu a existat la Turnul Babel." Şi atunci a hotărât să înveţe această limbă străină. Cu semnele ei acceptate între surdomuţi. Pentru că un limbaj oficial, cu gramatică şi topică din frază, nu există încă. A fost întrebat deseori dacă nu-i este ruşine să meargă cu ei, să le vorbească, să stea în mijlocul lor, ei nişte stigmatizaţi de societate. Le-a răs puns simplu că şi ei sunt tot oameni, cu sentimente, bucurii şi necazuri pe care le percep la fel ca auzitorii. Doar că vor besc precum îngerii: prin tăcere.

Părintele Onu a mers mai departe, deşi a în fruntat greutăţi despre care evită să vorbească. Şi-a dărâmat casa parohială şi a construit în acelaşi spa ţiu biserica pentru surdo-muţi. E neterminată şi acum, dar în cet-încet o vede deja fina lizată. "N-am ştiut atunci, şi nici nu-mi place să mă laud, n-am ştiut atunci că ceea ce făceam noi era unic în lumea ortodoxă din Ro mâ nia. Doar Biserica s-a implicat. Alte instituţii n-au făcut nici un pas. Există acum 22 de bise rici pentru surdomuţi în toată ţara, fa cultate de teologie cu specializare şi masterat pentru surzi. Biserica nefiind în gră­dită în ce priveşte raportul cu persoana, nu-i vede pe ei handicapaţi cum îi vede statul."

Asociaţia pentru drepturile sur zilor şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe din România au propus Parlamentului o lege care stipulează asistenţă pentru surzi, dar nu s-a făcut nici un pas. "Au fost oameni care mi-au spus că trebuie să terminăm cu această maimuţăreală, pentru că există implant cohlear şi aparate auditive. Şi atunci surzii pe orice cale şi sub orice formă trebuie să facă ce facem noi, de parcă noi am fi perfecţi." Plecând de la ideea că limbajul auzitorilor este sonor, iar al surdo-muţilor este vizual, părintele Onu a insistat şi a creat limbajul liturgic pentru surdomuţi.

S-a "ins pi rat" din icoane şi a tradus însemnele în lim bajul mimico-gestual. Aşa a fost tra dus cuvân tul "sfânt" în limbajul surdomuţilor în două mâini care descriu un arc de cerc deasupra capului. "Este altă consistenţă în topica frazei. Eu am văzut ce ştiu ei, iar restul am completat cu limbajul gestual liturgic, plecând de la ceea ce spune icoana ca să nu am contestări. Pentru că au fost destule şi m-au făcut să fiu mai atent, şi să nu greşesc în ceea ce fac".

Pe când biserica pentru surdomuţi se înălţa cărămidă cu cără midă, în 2008 s-a aprobat primul limbaj mimico-gestual liturgic din lumea ortodoxă, iar într-o carte părintele Onu a ex plicat şi argumentat fiecare gest al acestui limbaj. La Facultatea de Teologie din Piteşti exis tă o secţie specială de masterat pentru în vă ţarea limbajului mimico-gestual. Cei care urmează aceste cursuri pot ajun ge preoţi pentru surdomuţi, asistenţi sociali sau profesori de limbaj mi mico-gestual. "Psihopedagogii din Ro mânia sunt formaţi în  timpuri nepo tri vi te. Sunt cu doape în minte. Încercăm să su­gerăm pedagogilor să nu mai dea în surd din punct de ve de­re al criteriilor me dicale. Surzii pot face lucruri ca şi auzi torii şi nu trebuie stigmatizaţi din privire şi din condei."

Sursa text si imagine : Jurnalul.ro