Duhovnicul (din slavonescul duhoviniku) este preotul care primeşte de la episcop, printr-o hirotesie, puterea şi permisiunea de a săvârşi Taina spovedaniei şi de a îndruma pe credincioşii parohiei sale. El devine astfel părinte duhovnicesc (sau spiritual) al credincioşilor, a turmei încredinţate lui. În Biserica veche termenul trebuie identificat cu cel de avva, părinte duhovnicesc, chiar dacă atunci nu era vorba întotdeauna de un preot, ci adesea de un monah iscusit şi încercat în lupta duhovnicească. În Patericul egiptean se relatează următoarele: "Spunea avva Iosif, că şezând cu avva Pimen, a numit avvă pe Agaton. Şi i-am zis lui: tânăr este, pentru ce îl numeşti pe el avvă? Şi mi-a zis avva Pimen: gura lui l-a făcut pe el să se numească avvă." (Pimen 61) - adică înţelepciunea care ieşea din gura lui.

Această înţelegere a fost păstrată până astăzi, când monahi simpli, ca părintele Paisie Aghioritul, erau consideraţi mari părinţi duhovniceşti şi îndrumători de suflete de către toată lumea. Paternitatea duhovnicească este strâns legată de naşterea cuvântului lui Dumnezeu în inimă prin rugăciune şi transmiterea acestuia de la duhovnic la ucenic spre naşterea din nou.

Iisus Hristos a dat puterea legării şi dezlegării păcatelor după Sfânta Sa Înviere, zicând către ucenicii Săi: "Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In. 20, 22-23). Prin aceasta a împlinit Domnul Hristos o făgăduinţã pe care a dat-o mai întâi Sfântului Apostol Petru, când i-a zis: "Şi-ţi voi da cheile împărăţiei Cerurilor, şi oricâte vei lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte vei dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer" (Mt. 16, 19). Apoi, tot în Sfânta Evanghelie de la Matei exista o făgăduinţă dată de Hristos ucenicilor Săi, când le-a zis la fel: "Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer" (Mt. 18, 18), iar făgăduinţa aceasta a împlinit-o în ziua Învierii Sale. Deci, în lumea aceasta există oameni pe care Domnul Hristos i-a rânduit să fie iertători de păcate.

Omul cere Domnului «Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!» Şi omul face asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire, ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu.
Sfântul Serafim de Sarov, cunoştea cu duhul viaţa fiecaruia, a familiei, viaţa prietenilor,şi ce aveau să facă ceilalţi. Un om, uimit, îl întreba pe Sfântul Serafim: «Părinte bun, cum ştii toate lucrurile din viaţa mea şi pe toţi oamenii aceştia pe nume?» Şi el i-a răspuns :«Eu nu ştiu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ştie, iar eu, rugându-mă, îţi spun primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu».

Duhovnicul nu se alege la întâmplare in dorinta de a primi canoane uşoare si de a nu fi cercetati de constiinta.Omul trebuie sa caute pe duhovnic, să vina la Biserică, sa-i asculte predicile, şi va simţi imediat dacă sufletul se ataşează de el si de Biserica în care el slujeşte. La duhovnic trebuie mers cu inima deschisă, sinceritate şi rugăciune înainte ca Dumnezeu să pună în graiul lui învăţătura de care avem nevoie. Este intelept să existe inca din copilarie un singur părinte pentru că pe parcursul vietii el ajunge să cunoască pe fiii sai duhovnicesti, devine prieten si sfatuitor in toate, cunoaşte sufletul şi ştie ce sfat să ofere.

Exista mentalitatea conform careia omul este ispitit sa evite duhovnicul pe motiv ca acesta ar fi tot om şi păcătos. Insa e bine de retinut ca spovedania se face direct Duhului Sfant Domnul Care este în ceruri şi vrea ca orice om să se mântuiasca. Duhovnicul nu cauta să certe, el se poartă cu blândeţe şi iubire, înţelegere şi e dispus să se roage pentru fiii duhovnicesti şi pentru familie, pentru că însuşi Iisus Hristos este iubirea şi mângâierea noastra.
Biserica este firea omului, iar venirea întru fire a unui om, a unui Adam ieşit din firea lui este duhovnicia; strâns legată de paternitatea duhovnicească. Duhovnicia este duh şi „Duh este Dumnezeu”, iar preotul trebuie să găsească felul în care Dumnezeu lucrează mântuirea în fiecare suflet ce vine către biserică. Această căutare a duhovnicului nu este o lucrare  în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu,pe care el o caută să o desăvârşească. Puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte prin el pe cei care vin la scaunul duhovnicesc.
Cuvântul lui Dumnezeu este puterea care a creat cerurile şi pământul,energia care creează şi pe om. Sigur că omul nu îl înţelege acum, ci va înţelege când se va implini planul lui Dumnezeu. Păstrarea cuvântului se aseamănă cu pământul care-şi ţine sămânţa ca să nu i-o fure pasărea. Este păstrarea unei energii tainice în inima omului, în sufletul său, energie care lumineaza, cum spune Sfântul Ioan în Evanghelie că «viaţa era lumina oamenilor». Vieţuind după Cuvântul lui Dumnezeu Cel dintru început, El înviaza pe om şi il lumineaza.

În ortodoxie duhovnicia nu este lucrarea omului, ci lucrarea dumnezeiască prin omul ce este duhovnic.
Părinţii duhovniceşti sunt aceia care prin frica dumnezeiască, rămân neclintiţi în curgerea veşnică a voii lui Dumnezeu, şi se învrednicesc a auzi glasul blând al lui Hristos, supunându-se Acestuia cu smerenie şi dreaptă socotinţă, neluând seama la mişcările lor sufleteşti lăuntrice, nici măcar atunci când ele par a fi după voia lui Dumnezeu. Părinţii devin purtători ai cuvântului lui Dumnezeu, îl duc pe acesta mai departe «spre zidirea cea de trebuinţă» a poporului, şi înştiinţează prin har inimile «celor ce ascultă» Duhovnicul este cel după ce a fost născut el însuşi duhovniceşte, prin ascultarea desăvârşită faţă de alt duhovnic, naşte spiritual pe alţii la scaunul său duhovnicesc.  Duhovnicul este precum Moise, ori Isus al lui Navi, ce au condus poporul evreu în pământul făgăduinţei; este călăuză, far în întuneric, cărare ce străbate desişul lumii acesteia, felinar dătător de lumină, trâmbiţă prin care se află voia lui Dumnezeu, el este părinte născător de fii duhovniceşti. Cuvântul lor  nu era unul „iscusit”. Cuvântul nu era dres cu tot felul de figuri de stil, el era unul viu, „întrupat în faptă”. Fapta fiind trupul cuvântului, căci ea însăşi este un cuvânt nerostit, însă un cuvânt arătat. Ei vieţuiau încercând să vorbească despre Dumnezeu prin propriile fapte. 

Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire grabnică şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină” (Sfăntul Grigorie Sinaitul)