După decenii de ateism susţinut oficial, una din primele cereri ale bisericii a fost reluarea educaţiei religioase pre-universitare în şcolile publice. Religia este o materie opţională, la care participă elevii care aparţin respectivului cult sau cei care doresc. Elevii care sunt atei sau nu doresc să înveţe religia, au posibilitatea de a renunţa la acestă materie.
Senatul român a discutat proiectul de lege cu privire la învăţământul pre-universitar la 13 iunie 1995, în prezenţa ministrului educaţiei, iar cea mai mare parte a discuţiilor a fost centrată pe articolul 9, care recunoştea educaţia religioasă în şcolile publice. "Curriculumul şcolar include ca materie de studiu religia. Studierea religiei este obligatorie în şcoala primară şi opţională în liceu, materia opţională fiind de morală religioasă. Studiul religiei este, de asemenea, opţional, în funcţie de religia şi conştiinţa fiecărui elev."
O schimbare a fost reorganizarea educaţiei religioase, în special în şcolile primare. România are mai mult de 86% din populaţie de religie creştin-ortodoxă. Alţi 6 la sută aparţin Bisericii Catolice şi 3% sunt membrii ai bisericilor protestante. Musulmani si evrei constituie mai puţin de 1% şi, de asemenea, au început să pună în aplicare educaţia lor religioasă în şcoli. În societatea românească, numărul de persoane fără nici o credinţă (ne-botezaţi şi care nu au fost căsătorit într-o cununie religioase) este foarte mic, sub 0,1%.

În prezent, sondajele arată Biserica Ortodoxă Română este cea mai de încredere instituţie din România. În acest moment, există peste 10000 de profesori calificaţi în şcolile publice şi numărul nu este de ajuns. Entuziasmul lor a asigurat o bună asistenţă pentru persoanele care au fost lipsite de educaţie religioasă timp de decenii. În pofida unui deficit de cadre didactice calificate în religie, mulţi preoţi şi studenţi în teologie acoperă lipsurile. Biserica Ortodoxă Română are 37 de licee (seminarii), precum şi, în învăţământul superior, 12 facultăţi de teologie, cu peste 9400 studenti specializata in: Preoţie, Şcoală, Servicii sociale, Artă Sacră.

Pînă la un punct, educaţia religioasă se suprapune cu educaţia pur şi simplu. Cu buna creştere. Educaţia religioasă este una din laturile educaţiei, alături de educaţia intelectuală, educaţia fizică, educaţia estetică, educaţia civică etc. Toate aceste componente contribuie la realizarea idealului educaţional. Prin urmare, pentru buna reusita a educatiei religioase este nevoie ca profesorul de religie, factorul cel mai important al educatiei religioase, sa corespunda anumitor cerinte ; fara profesori adevarati, nici cea mai buna organizare a invatamantului, nici cele mai potrivite metode si mijloace nu pretuiesc nimic. Datorita faptului ca profesorul este cel care influenteaza decisiv educatia elevilor, acesta trebuie sa aiba o personalitate deosebita. Un educator adevarat poate fi numai acela care se implica in viata sociala, fiind stapanit de o mare iubire pentru Dumnezeu si pentru oameni. Din cea mai frageda varsta, copilul manifesta predispozitie spre religiozitate; el e capabil de trairi religioase, care nu poarta inca forma unei manifestari exterioare. Aceasta predispozitie se poate cultiva si dezvolta prin educatie religioasa. Religiozitatea copilului nu este identical cu cea a adultului. In copilarie, ea se bazeaza pe trairile date de modul sau “ religios “ de viata, iar la adult, pe o traire intense si o atitudine spirituala.

Educatia religioasa trebuie sa inceapa din copilarie deoarece , fara aceasta, copilul creste ascultand cel mult de legea morala naturala. Este cunoscut ca in copilarie, omul poate fi mai usor influentat religios- moral decat mai tarziu, iar deprinderile bune formate in copilarie raman de multe ori valabile pentru intreaga viata. E nevoie de o reformă tenace şi profundă pentru ca studiul religiei să capete stil, bun-gust şi gust bun. Educatia religioasa nu poate decît să consolideze educaţia pură şi simplă, să-i dea anvergură şi temei.

"Mi se va spune că sînt mai "ecumenic" decît o îngăduie rigoarea confesională şi că educaţia religioasă autohtonă păcătuieşte tocmai prin refuzul unei deschideri catre : Biblie, Coran, Upanisade, si toate marile texte sacre ale lumii. Se poate. Nimic poate anula savoarea marilor mistici de pretutindeni, a reflexiei teologice, a efortului ascetic, a aspiraţiei ultime: Pascal, Vasile cel Mare sau Grigorie Palama. Dar, pe de altă parte, e perfect firesc să începi cu "preajma" ta, să deschizi mai întîi uşa frecventată de aparţinătorii lumii tale. E firesc să fii instruit mai întîi asupra ambianţei în care te-ai născut, să-i pricepi metabolismul, istoria, rostul. Nevoia de a înţelege ce înseamnă slujba Învierii, la care participi din copilărie, e, pînă una alta, mai acută decît nevoia de a înţelege ritualurile vedice. Evident, cei de altă confesiune trebuie să aibă libertatea de a opta. Pentru ceilalţi însă, a face din cultura religioasă o îndeletnicire facultativă e a le oferi o libertate riscantă. Aud mereu că, prin educaţia religioasă din şcoală, se inculcă "victimelor" o "ideologie" gata făcută, pentru care nu li s-a dat şansa liberei alegeri. E un principiu pedagogic aiuritor. Dacă toţi copiii ar fi invitaţi să aleagă "liber" între şcoală şi joacă, probabil că majoritatea ar alege joaca. Cum de nu se găseşte nimeni care să protesteze că bieţii elevi sînt obligaţi la o disciplină pe care n-au ales-o de bună voie? Faptul de a învăţa ce înseamnă liturghie, împărtăşanie, euharistie, agneţ, spovedanie, icoană ş.a.m.d. nu duce necesarmente la prizonierat confesional, bigotism sau hirotonisire. E plină lumea de atei născuţi în medii pioase. Ca să nu mai spun că, fără educaţie religioasă, nici ateu nu poţi să fii cu adevărat: rămîi doar captivul unei iraţionale idiosincrasii. Vrem libertate de opţiune? Atunci să proclamăm orice formă de învăţămînt drept facultativă. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să studiez, în liceu, chimia organică. De ce m-ar întreba dacă vreau să studiez religia? La această întrebare nu există decît un singur răspuns: spre deosebire de chimia organică, religia e un "opium"... S-o trecem atunci, pe urmele lui Marx, la studiul opiaceelor. Deocamdată, nu mi-e clar de ce studiul religiilor e o "intoxicare" insidioasă, iar propaganda antireligioasă nu. De ce s-ar interzice copiilor dreptul la o instrucţie completă, dreptul de a fi liberi în cunoştinţă de cauză şi, mai ales, dreptul de a fi bine educaţi nu prin decret social, nu pe bază de etichetă convenţională, ci prin participare la ordinea mai subtilă a lumii, pe care secularizarea o pune, arogant şi ignar, între paranteze?" (Andrei Plesu, Dilema Veche)