Despre cunoasterea lui Dumnezeu la taranul roman
Nimic nu este mai dificil decât să spui Cine este Dumnezeu. Această dificultate nu ţine neapărat numai de nivelul intelectual al credinciosului, deşi se observă, adesea, la oamenii cu carte o tendinţă mai accentuată de a defini şi, ca atare, aceştia sunt pândiţi de un risc mai mare de a greşi. Orice lucru sau persoană care ar putea fi cuprinsă şi definită ar înceta să mai poată fi supremă, superioară şi creatoare a tuturor celorlalte, deci să fie cu adevărat Dumnezeu, în sensul cel mai propriu al cuvântului.
O cimilitură spune că Dumnezeu este o fiinţă care nu poate suferi pe altcineva asemenea (GOROVEI, Cimiliturile, nr. 726, p. 154). Desigur, nu poate suferi are aici înţelesul de a nu avea asemănare, a nu suferi comparaţie.
Într-o altă cimilitură se spune că Dumnezeu este: Cine nu S-a născut şi încă n-a murit (Ibidem, p. 437). Este exprimat Dumnezeu prin veşnicia Sa, veşnicie care este într-adevăr o calitate pe care, la modul absolut (fără de început, deci), numai Dumnezeu o are. Pentru om nu există viaţă în afara lui Dumnezeu, nici nu poate fi conceput un astfel de în afară
Conform învăţăturii creştine ortodoxe, fiinţa lui Dumnezeu este şi rămâne incognoscibilă pentru om. După spusa Sfântului Apostol Pavel (1 Timotei 6,16), Dumnezeu este: Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumina cea neapropiată, Cel pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut şi nici nu poate să-L vadă.
Incognoscibilitatea fiinţei lui Dumnezeu nu înseamnă că omul nu are totuşi acces la o anumită cunoaştere a lui Dumnezeu, şi anume Îl poate cunoaşte din lucrările Lui.
Părinţii au arătat că pentru om cea mai simplă şi mai apropiată cale de a afla, totuşi, ceva despre Dumnezeu este raţiunea luminată de credinţă. Baza oricărei cunoaşteri a lui Dumnezeu, din punct de vedere creştin, constă în credinţă: De nu veţi crede, nu veţi înţelege! (Isaia 7,9).
Totodată considerăm pertinentă observaţia făcută de Părintele Stăniloae în 1938: Să ne dezobişnuim de a mai considera pe ţărani nişte copii care nu înţeleg şi nu se preocupă de nimic din ceea ce formează conţinutul credinţei şi, prin urmare, îi putem purta cu vorbe goale spuse pe ton sentimental (Şcoala ţărănească, p. 1).
Întâile cunoştinţe despre Dumnezeu le primeşte copilul de ţăran, firesc, în familie. Aici aude el primele rugăciuni, îndeosebi la masă, dar, adesea, şi în alte împrejurări.În casele ţăranilor se găsea, adesea, câte o carte sfântă: Ceaslovul, Psaltirea sau chiar Sfânta Scriptură, fie în varianta integrală, fie numai Noul Testament. Tot în casă vedea şi primele icoane, în faţa cărora învăţa să se închine. În general, gospodăria ţăranului purta principalul însemn creştin, crucea. Ea se afla fie adăugată pe acoperiş, fie traforată în frontoanele podurilor sau pe porţi, fie desenată pe pereţii caselor, fie însemnată pe diverse acareturi, fie în alte locuri.
Ţăranii îşi aduceau, în general, copiii la biserică de la o vârstă fragedă. Şi astăzi se pot vedea la hramurile mănăstirilor părinţi sau bunici care au purtat prunci cu ei pe distanţe lungi şi obositoare. În biserică copiii puteau auzi pericopele evanghelice şi cazaniile explicative, puteau deprinde comportamentul liturgic, puteau chiar să îşi adauge glasurile unor cântări şi rugăciuni care, de obicei, se rostesc de obşte. Ele se imprimau mai uşor şi mai persistent în memoria lor.
Comunitatea satului constituia, în fapt, una cu comunitatea bisericii. Tot satul era un sat de creştini, un sat structurat în jurul bisericii. Desigur că gradul de înscriere reală în viaţa bisericii era mult diferit de la un individ la altul, fără ca aceasta să afecteze însă condiţia generală a comunităţii. Se poate spune că în această calitate de comunitate bisericească, comunitatea satului exercita chiar o presiune asupra fiecărui membru al ei spre a rămâne, cât mai mult posibil, înscris în rânduiala creştină.
Când au început să apară şcolile în peisajul satelor româneşti, ele au fost ţinute mult timp de Biserică. Învăţătorii erau preoţi sau dascăli, de la care copiii auzeau, în primul rând, istoriile biblice, îndeosebi pe cele din Noul Testament, despre Iisus Hristos.
Cărţile după care se învăţa cititul şi scrisul erau cele de la strana bisericii, cu precădere Ceaslovul. Această deprindere de buche după o carte de rugăciuni nu putea să nu aibă urmări, atât în ceea ce priveşte realizarea unei legături reale cu Dumnezeu cât şi în felul de viaţă ulterior.
(Costion Niculescu)
Sursa: http://proortodoxia.wordpress.com
