“La creştini deveni generală datina pioasă de a începe şi a sfârşi orice act mai important făcându-şi cruce adică închipuind asupră-le crucea aducătoare de mântuire…Tertulian scrie că creştinii îşi făceau cruce închipuind-o pe frunte.” (Istoria Bisericească Universală, Eusebiu Popovici)
Domnul a primit pentru mantuirea noastra cea mai grea condamnare la moarte, si anume cea prin crucificare. Datorita mantuirii care ne-a fost adusa prin Cruce, aceasta ii va schimba intelesul, devenind din lemn de tortura aducator de moarte, puterea lui Dumnezeu aducatoare de viata. Crucea, indica la popoarele antice lemnul de tortura, aducator al celor mai ingrozitoare chinuri. Condamnarea la moarte prin crucificare sau rastignirea era rezervata sclavilor, criminalilor, sau celor mai rai dintre oameni. Romanii au preluat acest mod de pedepsire de la cartaginezi. La iudei a fost folosita numai dupa ce Tara Sfanta a devenit provincie romana. Fiind foarte umilitoare si dura, pedeapsa prin crucificare era privita cu rezerva la iudei, incat cel astfel condamnat, era total descalificat in fata lui Dumnezeu si-a oamenilor: “Blestemat cel spanzurat pe lemn” se spunea in Legea Veche (Deuteronom 21, 23).
Crucea lui Iisus se refera la toti oamenii. Hristos ne-a rascumparat din blestemul legii, facandu-se pentru noi blestem :"Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem" (Galateni3, 13). In felul acesta, Crucea lui Hristos transforma, schimba sensul sau intelesul lemnului odios de tortura si chin, in cel de altar pe care se aduce suprema jertfa de ispasire. Si cum “jertfelnicul era lucru prea sfant si tot ce se atingea de el se sfintea” (Iesirea 29), tot astfel si crucea lui Hristos devine prin jertfa adusa pe ea un lucru, un obiect aducator de sfintenie. Cei ce privesc spre crucea lui Hristos nu mai sunt stapaniti de teama distrugatoare a sufletului, ci de bucuria si pacea sfintitoare si mantuitoare. De aici si cuvintele Apostolului:”Mie insa sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos." (Galateni 6, 14).
Reprezentand biruinta asupra pacatului si a mortii, crucea devine obiect de sfintenie si mantuire, aducatoare de putere si har: “Caci cuvantul crucii este nebunie pentru cei pieritori, iar pentru noi cei ce ne mantuim este puterea lui Dumnezeu. (I Corinteni 1, 18). Pentru acest motiv, Crucea devine emblema crestinismului, un obiect de cinste, sfintit cu sangele Domnului, iar crestinii din cele mai vechi timpuri s-au numit “cinstitori ai Crucii”.
Cu toate aceastea, sunt totusi unii crestini care nu admit cinstirea ei, spunand ca aceasta contravine primelor doua porunci din Decalog, care interzic inchinarea la idoli. Este adevarat ca aceste porunci combat idolatria dar cinstirea Crucii nu poate fi considerata idolatrie. Este stiut ca idolatria inseamna adorarea idolilor in locul slavirii cuvenite numai unicului Dumnezeu. Idolul este o inchipuire in gand a unor lucruri care nu exista in realitate si exteriorizate in sens material. “Idolul nimic nu este in lume” (I Corinteni 8, 4), spune Sfantul Apostol Pavel. Nu tot acelasi lucru se poate spune si despre Cruce, care reprezinta o realitate si care odata cu jertfa Domnului a primit un sens nou, profund si plin de semnificatii pentru mantuirea noastra. Ea nu mai poate fi considerata simplu lemn de tortura si de chin, ci altarul de jertfa sfintit prin sangele nevinovat al Domnului, iar “tot cel ce se atinge de altar se va sfinti” (Iesirea 29, 37). Hristos si Crucea sunt doua realitati organic legate intre ele, in procesul mantuirii noastre. Asa cum Hristos ca Mantuitor al nostru nu poate fi conceput in afara jertfei de pe Cruce, tot astfel nici Crucea nu poate fi cinstita decat ca altarul jertfei lui Hristos.
Inainte de rastignirea Domnului pe Cruce, aceasta era considerata doar un lemn aducator de groaza si de moarte. Dar dupa moartea Domnului, sensul s-a schimbat in lemn aducator de viata, de bucurie si de mantuire si toata aceasta transformare a sensului se datoreaza faptului ca Hristos prin jertfa Sa, a spalat cu scump Sangele Sau Crucea si a sfintit-o. Astfel, Crucea pentru noua religie crestina, devine emblema care o reprezinta. Cinstirea sfintei Cruci isi are radacinile inca din perioada apostolica, caci acestia o numesc o numesc “puterea lui Dumnezeu”. Sa luam aminte, nu poate fii considerat idol intrucat Crucea este o realitate de sfintire a vietii, pe cand idolul “nu este nimic in lume”. Aducand cinstire Sfintei Cruci, “prin care a venit mantuirea la toata lumea”, aducem prin aceasta preamarire Sfintei Treimi, care ne-a acordat si ne acorda neincetat mantuirea”.
Aducand cinstire Sfintei Cruci, Biserica a randuit ca zilele de miercuri si de vineri sa fie puse sub ocrotirea acesteia si a Patimilor Domnului. Au fost randuite si doua sarbatori inchinate Sfintei Cruci. Astfel la 14 septembrie sarbatorim Inaltarea Sfintei Cruci (sau ziua Crucii). Cea de a doua este numita Duminica Crucii, stabilita in a treia Duminica din postul Pastelui. Alte moduri de venerare sunt si slujbele randuite in cinstea si spre lauda Crucii. Acatistul Sfintei Cruci, care se citeste la 14 septembrie, cantarile de lauda si cinstire a Crucii din zilele de miercuri si vineri, precum si de la sarbatorile inchinate ei. La final vom canta cu credinciosii: “Crucii Tale ne inchinam Hristoase, si sfanta invierea Ta o laudam si o marim”.
Tofan Ovidiu Vasile, Cluj
