In Vechiul Testament vedem cum Dumnezeu cheamă si alege profeţi:"Şi a răspuns Amos şi a zis către Amasia: "Eu nu sînt prooroc şi nici fecior de prooroc, ci sînt păstor şi adunător de sicomore Şi de la turmă m-a luat Domnul şi mi-a zis: "Du-te şi prooroceşte în poporul Meu Israel!" (Amos 7:14-15) sau împăraţi:" Domnul a zis către Samuel: "Până când te vei tângui tu pentru Saul, pe care l-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israel? Umple cornul tău cu mir şi du-te, că te trimit la Iesei Betleemitul, căci dintre fiii lui Mi-am ales rege". (1 Regi 16:1) dar nu preoţi. Aceştia erau instalaţi (proces prin care un levit era sfinţit şi pus în slujba de preot):"Şi Mica a sfinţit pe levit şi tânărul acesta a fost preot la el şi a trăit în casa lui Mica." (Jud. 17:12),1 literal, prin dedicarea lor şi punerea mâinilor peste ei erau sfinţiţi ca preoţi. Marele preot şi ceilalţi preoţi erau astfel unşi ca şi regii pentru a li se indica un alt statut în comunitate. Leviţii din familia lui Chehat, aveau sarcina de a transporta mobilierul Cortului – dar numai preoţii puteau să se atingă de el (Num.4:36; 3:29-32), toate aceste lucrări erau supravegheate de fiul lui Aron, Eleazar. Fiii lui Cherson, erau supravegheaţi de Itamar, în toate lucrările lor (Num. 3:21-26); fiii lui Merari transportau Cortul şi curtea lui.
Prin urmare, preoţii Vechiului Testament erau dedicaţi şi sfinţiţi ca preoţi prin punerea mâinilor şi ungere, afirmându-se astfel noul lor statut în comunitatea respectivă. Odată cu organizarea sinaitică, Aron şi fiii săi preiau acest oficiu astfel că preoţia se transmite ereditar şi se restrânge doar la aceasta spiţă. Oricum preoţia rămânea un minister autorizat pentru folosul comunitaţii, în oficierile de la altar şi în alte ritualuri religioase, precum şi în unele funcţii de caracter legislativ. Totuşi, ideea esenţială este cea a medierii între om şi Dumnezeu. Astfel că preoţia formează o clasă distinctă în întreaga naţiune israelită dar şi în antichitatea generală.

In Noul Testament – preoţia, aşa cum a început să se contureze tot mai mult din perioada vetero-testamentară şi cea a începutului perioadei nou-testamentare. În prima parte a sec. I baza preoţiei a continuat să fie pe linie genealogică, aceasta însemnând leviţii (membrii din tribul lui Levi) şi preoţii (leviţii descendenţi din familia Aron). Însă, în această perioadă odată cu centralizarea în jurul Ierusalimului, indirect al Templului şi odată cu sporirea numărului de preoţi s-a ajuns la o structuralizare şi repartizare a acestora în mai multe schimburi. Odată cu ascensiunea lui Irod la tron se observă separarea dintre autoritatea politică şi preoţie, lucru care era complet diferit în perioada haşmoniană (timp de două secole, până în anul 63). Referinţele talmudice ne indică că în această perioadă preoţii îşi cumpărau postul de guvernator şi erau schimbaţi în fiecare an, ceea ce cu timpul a dus la crearea unei oligarhii a marilor preoţi şi a familiilor lor.

Odată cu Iisus, care alege câţiva discipoli, se introduce un caracter individual al preoţiei. Acest proces de separare al bisericii de toate asocierile cu preoţia şi sacrificiile instituţiei iudaice, începe la o perioadă destul de timpurie. Astfel, creştinismul elaborează elemente pozitive şi creative în dezvoltarea conceptului de preoţie, aşa încât transferul rolului de Mare Preot să se asocieze cu Cristos. Doctrina aceasta este mai mult elaborată în Epistola către Evrei,1 în care se abordează pe larg despre preoţia unică – aici e o comparaţie între preoţia Vechiului Testament şi preoţia Noului Testament, în care se reproduce întreg vocabularul biblic sacerdotal. Aspectele practice pot fi regăsite, în mod direct, în Faptele Apostolilor şi epistolele pauline, şi indirect, în evangheliile sinoptice – aici accentuându-se mai mult caracterul universal al preoţiei, precum şi elemente a preoţiei speciale a cărei funcţie este îndeplinită printr-o harismă distinctă a Duhului Sfânt primită prin actul unei dedicări speciale, hirotoniei (FA 6:6; 14:23; 20:28; 2 Tim. 1:6-7; Tit. 1. 5-9). "Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele.Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii"

Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: De este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători.Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât, Ci iubitor de străini, iubitor de bine, înţelept, drept, cuvios, cumpătat, Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici.

Comunitatea creştină înfiinţată de sfinţii apostoli a fost numită la început “Biserică” – Eklesia. Sensul nu este unul obişnuit ci mai mult unul de asociaţie, de societate creştină. Prin aspectele exterioare, de înfăţişare, Biserica creştină are unele asemănări cu ale comunităţii religioase, dar prin esenţa ei, ea este un organism al mântuirii, cu norme şi viaţă proprie.: "Biserica există pe două nivele: la un nivel ea este un organism biblic etern, invizibil, care este sudat într-un singur corp de către Duhul Sfânt. La celălal nivel ea este o organizaţie instuţională temporară, istorică, vizibilă, umană"
Doisprezece apostoli de la bun început constituiau organul de conducere al comunităţii din Ierusalim. Chiar în acest stadiu de început se alege un alt grup de slujitori care trebuiau să-i scutească pe apostoli de unele probleme administrative – diaconii. Prezbiterii sunt întâlniţi în Fapte 11:30. Astfel, chiar la nivelul incipient al existenţei bisericii s-a pronunţat foarte repede o formă clasică a unei ierarhii slujitoare constituită din trei etape: episcopii (urmaşii apostolilor), preoţii (prezbiterii), diaconii (continuatorii slujbelor celor şapte). Slujbele religioase se bazau pe îndemnuri specifice ale Duhului sau a unor vedenii. Tot aşa a fost în biserica din Antiohia, la Pavel (13:2, 4, 16:6-7), aceleaşi elemente le întâlnim şi la greci şi la Anania în Damasc; acelaşi lucru şi la Petru, Ioan în Iudeea (4:8, 10:10-16, 19), Filip este luat spontan de Duhul şi dus la etiopian (cap. 8). Întreaga carte a Faptelor Apostolilor reflectă această imagine a unei călăuziri momentane şi directe a Duhului, de care creştinii erau atât de dependenţi.