Stăpânul


Am văzut: Stăpânul sta rezemat într-o uşă de gară, cu ochii pierduţi în zare, dar părea că vede toate trenurile, toţi oamenii din ele şi toată lumea. Tremura de frig - aşa mi se părea; însă am înţeles că o durere fără seamăn pentru ceea ce vede, aceea Îl făcea să-I tremure gura. Cu adevărat „Omul durerii”. Peste tot avea înfăţişare de cerşetor cu îmbrăcămintea, însă n-am prea luat seama la îmbrăcăminte, că peste măsură m-a izbit durerea Lui, cum n-am mai întâlnit niciodată nicăiri, dar şi o frumuseţe pe care n-am mai întâlnit-o am văzut-o pe chipul Lui. O frumuseţe pe care n-o mai pot uita. N-a privit la mine, dar m-a văzut şi m-am aprins de o dragoste de a suferi cu El. Neştiind cu ce să-I ajut, cu cea mai mare grabă am dat fuga să-I dau din pâinea noastră. Şi când m-am întors cu pâinea nu L-am mai găsit, deşi nu trecuseră decât câteva secunde…
Atunci am înţeles că m-am întâlnit cu Cel gol, însetat, flămând şi fără sălaş în lumea aceasta. Atunci am înţeles în câteva clipe mai mult decât tot ce am învăţat în atâţia ani de zile.
Dar în inimă mi s-a aprins un dor ce mă arde ca un foc de a suferi cu El, de a mă stinge pe mine de dragostea Lui şi de neasemănata-I Cruce.
Dau mărturie şi eu, nevrednicul, pentru cuvântul „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” [Matei 28, 20].



Sursa: Seminţe duhovniceşti – Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Bucureşti, Editura Lumea Credinţei, 2009, p. 72-73