Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul din marii părinţi duhovniceşti ai veacului al XIX-lea. Viaţa lui este descrisă pe larg de arhimandritul Anastasie Baldovin, unul din ucenicii săi.
S-a născut la Bucureşti, la 7 octombrie 1787, în familia bunilor credincioşi Antonie şi Floarea (călugărită, spre batrâneţe, la Mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). A fost dat la învăţătură la una din şcolile care existau pe atunci în Bucureşti, în preajma unei biserici, poate la Colţea sau la Sfântul Gheorghe. Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor, unde va fi venit adeseori să ia parte la slujbe şi să asculte cuvânt de învăţătură de la stareţul Gheorghe († 1806) sau de la alţi părinţi cu viaţă aleasă. În anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în “îngerescul chip al călugăriei”. Astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic.
După moartea stareţului Dorotei, la 14 decembrie 1818, obştea de la Cernica a ales în locul său pe ieromonahul Calinic. La 31 de ani, pentru învăţătura lui şi mai cu seamă pentru smerenia, răbdarea, dragostea faţă de toţi, viaţa lui de rugăciune, post şi muncă neîncetată, a fost numit stareţ. Doi ani mai târziu a fost hirotonit arhimandrit
Stareţul Calinic era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părti ale ţării şi chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea unor lăcaşuri de închinare. Încă din primii ani de stăreţie s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta mănăstirii. Între anii 1832-1836 a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe din ostrovul mănăstirii, cu bani primiţi din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp de un cutremur, stareţul a început rezidirea ei, terminând-o în 1842. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreţie, clopotniţa, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniţă. În anul 1846 a început (cu banii săi şi cu daniile unor credincioşi) zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată încă de la întemeiere sub oblăduirea directă a Cernicăi. Tot la Pasărea, cu câţiva ani în urmă ridicase biserica cimitirului. Din darurile testamentare ale unei credincioase, stareţul a zidit biserica Adormirea din Câmpina, întemeind şi o şcoală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum şi din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Bueşti şi Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu şi Poiana Mărului, schitul Icoana din Bucureşti, precum şi câteva biserici săteşti.
În 1850, după 43 de ani de viaţă în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obştii monahale, stareţul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. Încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan, dar a refuzat socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. În anul 1850, Barbu Ştirbei domnitorul de atunci, având o mare admiraţie faţă de Calinic stareţul mănăstirii ctitorite de strămoşul său, vornicul Cernica Ştirbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii. La 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitopolitană din Bucureşti la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Întrucât reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la 26 noiembrie la Craiova.A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoţi. În 1851 a redeschis seminarul mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis şcoli protopopeşti pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti.
În 1854, după mutarea reşedinţei la Râmnic, a început ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuşi, cu pictura lui Gheorghe Tăttărescu, şi a refăcut reşedinţa şi bolniţa din incinta Episcopiei. Între anii 1859-1864 a ridicat, din banii săi, o biserică nouă la schitul Frăsinei. Aici a introdus regulile aspre de vieţuire ale Muntelui Athos pe care el însuşi le respecta de când intrase în mănăstire. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredinţat-o pictorului braşovean Mişu Popp. Episcopul Calinic a intervenit pe lângă domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru a salva Mănăstirea Frăsinei de la secularizare. Domnitorul a răspuns favorabil cererii sale, schitul fiind singurul care a rămas cu toate bunurile pe care le avea.
Iubitor de carte şi sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simţit mereu nevoia unei tipografii proprii. Prin 1860, “cu bani împrumutaţi”, după cum mărturisea el însuşi, a pus bazele unei tipografii proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură. Episcopul intenţiona să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintaşi din secolul al XVIII-lea. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia oraşului Râmnic, cu tot inventarul şi cu toate cărţile aflate în depozit, cu condiţia ca tipografia să-i poarte numele şi ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreţinerea şcolilor din oraş şi a elevilor săraci, precum şi a seminariştilor, iar altă jumătate pentru întreţinerea schitului Frăsinei.
În chip deosebit trebuie pusă în lumină sfinţenia vieţii lui. Toţi cei care l-au cunoscut au rămas impresionaţi de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi blândeţea sa, de rugăciunile sale tămăduitore, de posturile şi privegherile sale. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost tânăra din satul Muiereasca sau fiul meşterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnic.
Viaţa plină de înfrânări pe care o ducea (nu mânca niciodată carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn), ca şi bătrâneţea care se simţea tot mai apăsătoare, l-au îndemnat pe episcopul Calinic să-şi scrie testamentul. Între altele, scria că nu lasă nici bani de îngropare şi nici de pomenire, pentru că tot ce a avut a împărţit celor săraci sau i-a oferit pentru refacerea clădirilor de la episcopie. În felul acesta a înţeles să pună în practică votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie.Bătrân şi bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica în mai 1867, încredinţând conducerea vremelnică a eparhiei arhimandritului Grigorie. Întrucât Guvernul de atunci i-a refuzat retragerea din scaun – în semn de înaltă preţuire – a rămas în vrednicia de episcop până la sfârşitul vieţii, trimiţând de la Cernica arhimandritului Grigorie felurite îndrumări pentru bunul mers al treburilor Episcopiei. La Cernica a mai trăit aproape un an ca un simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868 când Dumnezeu l-a chemat la Sine. A fost îngropat în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. http://www.cernica.go.ro/