In secolul prezent, interesul manifestat pentru Filocalie si Sfintii Parinti a inregistrat o crestere semnificativa. Au inceput sa fie studiati in special Parintii traitori la sfarsitul epocii patristice sau bizantine, precum Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Grigorie Sinaitul sau Sfantul Grigorie Palama, iar cateva din scrierile lor au fost traduse si tiparite in engleza sau in alte limbi apusene. S-ar putea spune chiar ca in unele cercuri academice si in Seminarii ei "au ajuns la moda", facand un contrast izbitor cu secolul XIX cand, in cele mai multe Academii teologice ei nu erau deloc "la moda" (fiind la antipod fata de cele mai bune manastiri care i-au cinstit ca sfinti, traind prin scrierile lor).

Faptul de "a fi la moda" cele mai profunde scrieri duhovnicesti nu este nicidecum un lucru bun. Ba chiar, este mult mai bine ca numele acestor Parinti sa ramana cu totul necunoscute decat sa intre in preocuparile unor carturari rationalisti si ale unor "convertiti nebuni", care nu se aleg din ele cu nici un folos duhovnicesc, ci doar isi sporesc nesabuita lor mandrie, inchipuindu-si ca ei "cunosc mai multe" despre Sfintii Parinti decat oricine altcineva, sau - chiar mai rau - incearca sa urmeze povatuirile duhovnicesti din acele scrieri fara o pregatire suficienta si fara o calauzire duhovniceasca. Fara indoiala ca toate acestea nu trebuie sa-l faca pe iubitorul de adevar sa abandoneze citirea Sfintilor Parinti; Doamne fereste! ci implica faptul ca noi toti - dascali, calugari sau simpli laici - trebuie sa ne apropiem de acesti Parinti cu frica de Dumnezeu, cu smerenie si cu o mare neincredere in propria noastra judecata si intelepciune.

Trebuie sa ne apropiem de ei pentru a invata si trebuie sa recunoastem ca pentru aceasta avem nevoie in primul rand de un invatator. Iar invatatorii exista cu adevarat: in vremea noastra, cand purtatorii-de-Dumnezeu Parinti au disparut, invatatorii nostri trebuie sa fie aceia care, fiind temporal mai apropiati de noi, ne-au aratat exact cum sa citim -si cum sa nu citim - scrierile ortodoxe despre viata duhovniceasca. Daca insusi Sfantul Batran Paisie Velicikovski [de la Neamt, n.tr.], alcatuitorul primei versiuni a Filocaliei slavonesti, a fost "cuprins de frica" la aflarea vestii ca asemenea carti urmau sa fie tiparite, nemaifiind nevoie sa circule sub forma de manuscris prin cele cateva manastiri, atunci, cu atat mai mult noi trebuie sa ne apropiem de ele cu frica, dar intelegand si pricina acestei frici, ca nu cumva sa vina peste noi necazurile duhovnicesti pe care el le anticipase. Sfantul Paisie, in scrisoarea sa catre Arhimandritul Teodosie de la schitul Sfantului Sofronie, scria: "Va fac cunoscut duhovniceste, Sfintiei voastre, ca prin scoaterea la tipar a cartilor Sfintilor Parinti, atat a celor elino-grecesti, cat si a celor de limba slavona, si de bucurie, si de teama sunt cuprins. De bucurie, pentru ca intru cea mai de pe urma uitare nu vor mai fi de acum date. De teama insa, mi-e frica si ma cutremur, ca nu cumva indeobste, nu numai calugarilor, ci si tuturor crestinilor pravoslavnici, ca un lucru de vanzare fiind propuse, inca si cu alte carti, sa nu le urmeze din ele nechibzuite ispite celor incepatori, fara povatuirea iscusitilor facatori ai rugaciunii mintii. Iar din pricina ispitei, sa nu urmeze cumva defaimare de la desertii de minte asupra acestui" sfant si neprihanit lucru de prea multi si mari din sfinti parinti marturisit (...) ca sa nu le urmeze nechibzuitilor ispita, iar din ispita defaimare, din defaimare inca si indoiala pentru invatatura purtatorilor-de-Dumnezeu Parintilor nostri". Practica rugaciunii lui Iisus sau a mintii, continua Sfantul Paisie, este posibila numai in conditiile ascultarii monahale. Fara indoiala ca putini sunt aceia care, in vremurile acestea de slabe nevointe ascetice, se straduiesc sa ajunga pe inaltimile rugaciunii mintii (sau macar sa cunoasca cum ar putea fi cu putinta acest lucru); dar avertismentele Sfantului Paisie si ale altor Sfinti Parinti sunt valabile si pentru o mare parte dintre crestinii ortodocsi de azi care se angajeaza in lupte duhovnicesti mai mici.

Oricine citeste Filocalia sau alte scrieri ale Sfintilor Parinti, si chiar multe Vieti de Sfinti, va da peste pasaje despre rugaciunea mintii, despre vederile dumnezeiesti, despre indumnezeire sau despre alte inalte stari duhovnicesti, dar pentru crestinii ortodocsi este esential sa stie ce trebuie sa gandeasca si sa simta despre toate acestea.

Fericitul Batran Macarie de la Optina ( 1860) a socotit necesar sa scrie o lucrare speciala si anume "Avertisment pentru cei care citesc carti duhovnicesti patristice, dornici sa practice rugaciunea lui Iisus". Aici, acest mare Parinte, a carui viata ajunge putin si in secolul nostru, ne arata foarte clar care trebuie sa fie atitudinea noastra fata de aceste stari duhovnicesti: "Sfintii si de-Dumnezeu-purtatorii Parinti au scris despre aceste mari daruri duhovnicesti pentru ca nimeni sa nu se nevoiasca fara discernamant pentru a le primi, ci pentru ca cei care nu le au, auzind despre aceste slavite daruri si descoperiri primite de catre cei vrednici de dansele, sa poata sa-si dea seama de adanca lor neputinta si micime pentru ca, chiar fara voia lor, sa fie inclinati spre smerenie, care e necesara pentru cei ce cauta mantuirea mai mult decat celelalte lucrari sau virtuti". Si iarasi, Sfantul Ioan Scararul (sec. VI) scrie: "Precum saracii, vazand vistierii imparatesti, isi cunosc si mai mult saracia lor, tot asa si sufletul, citind despre marile virtuti ale parintilor, isi face cugetul sau si mai smerit" (Treapta 26: 25). Astfel, prima noastra apropiere de aceste scrieri ale Sfintilor Parinti trebuie sa fie plina de smerenie.

Adevaratul scop al citirii Sfintilor Parinti nu este acela de a ne da un fel de "desfatare spirituala" sau sa ne indreptateasca in vreun fel, sau sa ne confere o cunoastere superioara, sau sa ne transpuna intr-o stare "contemplativa", ci doar pentru a ne ajuta pe calea practicarii virtutilor. Multi dintre Sfintii Parinti au discutat despre deosebirea dintre viata "practica" si viata "contemplativa" (sau, mai potrivit, "noetica"), si aici trebuie sa subliniem faptul ca aceasta nu se refera, cum ar putea cugeta unii, la vreo deosebire artificiala dintre cei care duc o viata "obisnuita" intr-o "Ortodoxie exterioara" a "faptelor bune", si acea viata "launtrica" care este cultivata numai de monahi sau de vreo elita intelectuala; nicidecum, ci exista doar o singura viata duhovniceasca ortodoxa, care este traita de fiecare luptator ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau avansat; "actiunea" (praxis in greceste) sau "practica" este calea, iar "contemplatia" sau "indumnezeirea" este scopul. Aproape toate scrierile patristice se refera mai ales la viata activa, si nu la viata contemplativa; cand se face pomenire de cea de-a doua, este pentru a ne reaminti de scopul eforturilor si luptelor noastre, care viata contemplativa este experiata profund numai de catre o mica parte dintre marii Sfinti, dar in deplinatatea ei va fi cunoscuta numai in veacul ce va sa vina. Chiar cele mai mistice scrieri ale Filocaliei, asa cum scria Episcopul Teofan Zavoratul in prefata ultimului volum al Filocaliei rusesti, "au avut in vedere aproape exclusiv viata practica, si nu pe cea noetica". (Serafim Rose)