Avraam, care nu este de acord cu rugamintea bogatului nemilostiv de a-l trimite pe Lazar pe pamant pentru a-i indemna pe fratii acestuia la pocainta, si-a justificat pozitia spunand ca, daca acei oameni nu-i dau ascultare lui Moise si Proorocilor, "ei nu vor crede nici daca ar invia cineva din morti".
Omul trupesc nu se poate pocai, oricat de multe minuni ar vedea de-a lungul vietii sale. El traieste intr-un somn de moarte si aceasta e realitatea. Daca libertatea omului nu este valorificata, atunci nu poate fi vorba de pocainta. Totul se face prin voia lui Dumnezeu si conlucrarea omului. Cel mai de seama eveniment din istorie este Intruparea lui Hristos, Invierea Sa si intemeierea Bisericii, care de fapt e Trupul Celui inviat din morti. Daca omul nu se lasa insuflat de aceasta realitate cutremuratoare, daca omul nu se lasa convins de vietile atator sfinti care sunt parti ale Intruparii lui Hristos, omul nu va fi convins nici de cea mai mare minune.
Mantuirea si renasterea omului nu sunt rezultatul unor prestidigitatii, ci sunt rodul liberei expresii a vointei sale, rodul suferintei si al unei munci istovitoare. Din pacate, multi oameni ai timpurilor noastre se multumesc cu evenimente maagice, aparente. A fi convins de existenta vietii de apoi este o problema de sensibilitate duhovniceasca launtrica. Chiar daca cineva ar invia din morti, unii ar putea spune ca e vorba de o nalucire. Astazi se vorbeste foarte mult despre asa-numitele "trairi dupa moarte". Unii oameni afirma ca sufletul le-a parasit trupul sau era pe punctul de a-l parasi si apoi s-a intors inapoi in trup. Ei povestesc inspaimantatoarele lucruri pe care le-au vazut si trait.
In cadrul Bisericii Ortodoxe se afirma faptul ca au existat cazuri cand sufletul s-a reintors in trup. Cu alte cuvinte, oamenii au fost inviati prin puterea lui Dumnezeu. Acestea sunt insa cazuri exceptionale; nu se intampla oricui. Exista sfinti care au trait experiente inspaimantatoare, in care au cunoscut iadul si raiul, au trait chinurile flacarilor iaadului, au vazut ingeri si demoni. Cand si-au revenit, au dus o viata de pocainta si au propovaduit-o si celorlalti. Totusi, consideram ca majoritatea experientelor in afara de trup sunt de inspiratie demonica sau reprezinta fructul trairilor refulate, ori nu sunt decat fantezii sau rezultatul sedativelor sau drogurilor date pentru combaterea durerii din pricina suferintelor produse de bolile cdare ii afectau pe respectivii oameni. Desigur ca in aceste cazuri se cere mult discernamant pentru a putea deosebi aceste stari - daca ele vin de la Dumnezeu, de la diavol sau daca sunt datorate anomaliilor psihologice si somatice.
In cadrul Bisericii nu asteptam invierea sfintilor sau trairea acestor stari pentru a crede in Dumnezeu. Avem Sfanta Scriptura, vietile Proorocilor, ale Apostolilor si ale Sfintilor, avem cuvintele si invataturile lor, precum si sfintele lor moaste si credem ca viata vesnica exista cu adevarat. Uneori, fiecare dintre noi este invrednicit de Dumnezeu sa traiasca in inima lui experienta raiului si a iadului. Dincolo de acestea, urmam indemnurile lui Hristos pentru a ne vindeca sufletele, asa incat sa ne putem rezolva multe probleme existentiale, interpersonale, sociale si ecologice.Ascultand poruncile lui Dumnezeu, devenim niste oameni echilibrati
Daca analizam cu atentie "asectismul" apusean, vom vedea ca acesta are ca scop sa il indrepte pe om spre vederea lui Dumnezeu. Dar nu aceasta este problema, de vreme ce cu totii Il vom vedea si Ii vom vorbi. Domnul Iisus chiar descrie acest lucru intr-un pasaj despre Judecata de Apoi. Dar ceea ce este important pentru om e faptul ca acesta sa fie mantuit atunci cand il vede pe Dumnezeu.
Ortodoxia poseda o metoda de vindecare. Aceasta apare printre altele intr-un subtitlu al Filocaliei :"Filocalia sfintilor trezvitori in care, prin faptuire si vedere duhovniceasca, mintea omului e curatita, luminata si desavarsita." Nu ar trebui ca noi sa avem acea dorinta vie de a vedea slava dumnezeiasca, asa cum o au foarte multi oameni si care prin urmare folosesc diferite metode orientale de meditatie. O astefel de curiozitate, in afara de faptul ca ne poate duce pe un drum gresit, poate sa urmeze o alta cale. Si acest lucru se intampla mai precis in Biserica Ortodoxa, tocmai pentru ca Dumnezeu devine iad pentru cei pacatosi, simtim ca prima grija este aceea de a ne purifica sufletele. Curatirea e legata de mantuirea omului si desigur ca aceasta mantuire constituie dobandirea iubirii altruiste.
Iadul nu reprezinta absenta lui Dumnezeu, asa cum se spune de obicei, ci este prezenta si perceperea lui Dumnezeu ca foc. Putem sa traim deja iadul si raiul si chiar mai mult, as spune ca modul in care vom trai cea de-a Doua Venire depinde de felul in care Il percepem pe Dumnezeu, acum ,in aceasta viata. Potrivit Sfantului Ilie Presviterul, raiul reprezinta vederea unor realitati intelegatoare (inteligibile).
In aceasta viziune, gnosticul, adica cel care a dobandit cunoasterea lui Dumnezeu "intra in rugaciune ca in propria-i casa". Omul angajat deja in practicarea ascezei, adica acela care se afla in starea de curatire "este privit doar ca un trecator", de vreme ce doreste sa intre in acea stare, dar este impiedicat de o bariera, cea a varstei duhovnicesti. Raiul este atins prin biruinta asupra patimilor si desprinderea de cele lumesti, ceea ce inseamna ca trebuie sa ne schimbam sufletul, dominandu-ne partea sensibila si suferintele. Ilie Presviterul spune ca raiul, ca stare de spirit lipsita de emotii si dureri pamantesti, este ascuns in noi si este un chip al locului unde dreptii vor salaslui.
Potrivit sfantului Grigorie Sinaitul, focul si intunericul, viermii si tartarul adica iadul, se caracterizeaza prin "obsteasca patima a dulcetii si nestiinta intunericului si placerea moliciunii din toti si tremurul si miasma cea imputita a pacatului". Asadar, patima dulcetii, intunericul si moliciunea, tremurul si miasma imputita a pacatului sunt primele experiente ale iadului, si ele sunt resimtite chiar si acum. Toate aceste lucruri sunt deja prezente si reprezinta primele semne ale chinurilor iadului.
Concluia acestei analize este aceea ca Biserica este aidoma unui asezamant de sanatate care il vindeca pe om. Aceasta este de altfel si preocuparea de baza a preotilor. Din aceasta perspectiva, ei isi pot indrepta atentia si sper alte lucruri. Spre exemplu, preotii se pot implica in toate problemele oamenilor, in actiuni filantropice, etc.; dar principala lor preocupare este aceea de a-l vindeca pe om. Aceasta este adevarata actiune filantropica ce va avea urmari pe vesnicie. Fiindca ce rost are sa avem grija de nevoile materiale ale oamenilor, daca nu ne interesam de viata vesnica a acestora? Daca o Biserica ar proceda asa, ea ar putea fi considerata si de fapt si este, o Biserica lumeasca. Omul nu a fost creat doar pentru aceasta viata si aceasta lume, ci si pentru a evolua spre o implinire mai inalta.
Exista voci care acuza Biserica de indiferenta fata de problemele sociale si de neimplicare in framantarile acestea. Si nimeni nu neaga faptul ca Biserica ar trebui sa-si sporeasca implicarea. Dar atunci se pune intrebarea :Oare moartea nu reprezinta o problema cruciala? In afara de faptul ca fiecare om e chinuit de propria sa moarte, care ii este data inca de la nastere, de vreme ce se naste pentru a muri, in acelasi timp el este chinuit si de moartea celor dragi lui. Nu produce moartea probleme sociale si personale? Biserica se preocupa tocmai de aceasta problema a mortii si il ajuta pe om sa o depaseasca prin trairea lui Hristos.
Hieroteos, Mitropolit de Nafpaktos
