Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră şi limba noastră de veselie. (Ps 125,2)
Încă de la naşterea sa, creştinismul a fost propovăduire a bucuriei, a singurei bucurii posibile pe pământ. Fără propovăduirea acestei bucurii, creştinismul ar fi inexplicabil. Numai ca bucurie a biruit creştinismul în lume, şi a pierdut lumea când a pierdut bucuria, când a încetat să-i fie martor.Fundamentul Bisericii este „bucurie mare” (Luca 2,10; 24, 52) şi de aici îşi trage şi dobândeşte semnificaţia tot ceea ce înseamnă creştinism. (Alexandre Schmemann, Pentru viaţa lumii).

Omul nu este om cu adevărat decât prin bucurie, tot aşa cum un râu nu este râu decât prin izvorul lui. Şi aşa cum meandrele îndepărtate ale râului nu mai „ţin
minte” izvorul, la fel şi omul, în rătăcirea lui, a uitat Esenţialul şi a trebuit să apară filozofii, adică cei care „iubesc înţelepciunea”, cei care scrutează viaţa, ca să i-L aducă iarăşi în conştiinţă. Astfel, de la anticul Aristotel (sec IV i. H.) până la actualul Bergson (sec XX), filozofii îi reamintesc omului că nu poate trăi fără bucurie, că doar acolo unde este bucurie triumfă viaţa... Şi au mers cu ştiinţa lor chiar mai departe, până în pragul tainei, învăţându-ne că bucuria se revelează ca adevărul fiinţei noastre, pulsul fiinţei noastre, criteriul adevărului şi, până la urmă, că bucuria şi adevărul una sunt!
Tot Bucuria îi face pe poeţi să cânte şi numai datorită ei este arta lor o cântare. Paul Claudel ştia ce mărturiseşte când scria: În afara bucuriei nu există
decât neantul, şi a crede în neant, înseamnă a te autodistruge, a te instala într-o spiritualitate răsturnată şi a voi să trăieşti împotriva tainei vieţii!
Astfel, spiritul uman a putut săpa în adânc iar unii artişti au reuşit să ne conducă până în focul experienţei. Nu are muzica puterea de a ne înflăcăra, de a
ne încânta întreaga fiinţă până la a ne face să dansăm de bucurie? Numai că, nici filosofii şi nici artiştii nu ne pot spune „pentru ce” toate acestea: care este numele bucuriei, are ea o faţă? A fost nevoie de profeţi, de aceste „difuzoare” ale lui Dumnezeu, pentru a ne descoperi izvorul oricărei bucurii şi pentru ce a fost făcut omul, de unde vine şi unde se duce: "Iar eu mă voi veseli de Domnul! (Ps. 103, 35) Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru!" (Ps. 94,1)

Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul...de faţa Domnului, că vine...! (Ps. 95, 11-12)
Cu adevărat: Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi. Tu vei înmulţi poporul şi vei spori bucuria lui. El se va veseli înaintea Ta, cum se bucură oamenii în timpul secerişului şi se veselesc la împărţirea prăzilor... Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie... şi cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce. Şi vor veni în Sion cu chiote de bucurie şi veselia cea veşnică va încununa capul lor. Lauda şi bucuria şi veselia îi vor ajunge pe aceştia şi vor fugi durerea, întristarea şi suspinarea... Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci iată, întunericul acoperă pământul şi bezna popoarele; iar peste tine răsare Domnul şi slava Lui străluceşte peste tine... (Isaia 9, 1-5; 35, 9-10; 60,1-2)

Puţini sunt cei care citesc şi recitesc aceste texte de o nemaipomenită bucurie. Ar trebui să le ştim pe de rost, să le ştim rostul cu inima. E dătător de
viaţă să bei mereu şi mereu din aceste izvoare de apă vie, pentru ca această apă să devină sângele nostru şi să ne însufleţească din chiar substanţa vieţii
noastre. Cine spune Tradiţie spune Transmitere: aşa cum izvorul în întregime se transmite râului, asemenea şi Dumnezeu se transmite omului pe care nu
încetează să-l provoace la viaţă şi să-l creeze. Or, această transmitere este înainte de toate experienţa unei bucurii de negrăit! Căci DUMNEZEU ESTE
BUCURIE. De aici şi neîntrerupta mărturie a misticilor, atât din Orient cât şi din Occident: Află bucuria şi Il vei afla pe Dumnezeu. Iar cel ce pierde bucuria se află în rătăcire, nu mai are nici Cale, nici ţintă pentru că nu mai are izvor. Aşadar, nu ne mai mirăm că autenticitatea vieţii spirituale e măsurată pretutindeni după gradul şi calitatea bucuriei ce ne locuieşte! Şi, de vreme ce Dumnezeu este bucurie, această concluzie devine simplă şi inevitabilă... De altminteri, chiar ateii cei mai înveteraţi, au confirmat-o în felul lor: Dacă Dumnezeu ar exista, nu L-aş putea concepe decât ca pe un Dumnezeu dansând, spunea Nietzsche.
Descoperim uimitoarea profunzime a vieţii, iubind-o Vedem aşadar, că Bucuria este urzeala ascunsă a întregii Biblii, este o „Vestire bună” încă de la origini şi va purta explicit numele de Evanghelie („Bună Vestire”), când va izbucni în toată plinătatea ei prin venirea Mântuitorului, Cel ce este însăşi Faţa bucuriei. Şi, când citim în Vechiul Testament textele, aparent lipsite de importanţă, care arată cât de mult iubeşte omul viaţa, ar trebui să înţelegem şi să nu mai uităm niciodată că despre această veste, sau Prezenţă îmbucurătoare este vorba.
Pentru iudeu, adevărata înţelepciune este, înainte de toate, să guste viaţa aşa cum este: A-ţi iubi viaţa înseamnă a-ţi iubi propria fericire (parafr. Sir.4, 12). Astfel, viaţa simplă de zi cu zi conţine deja totul, fie că este vorba de bucuria secerişului, relatată atât de des din cauza înaltei sale semnificaţii ca şi cea a culesului viei, la fel de des întâlnită, sau de bucuria dragostei împărtăşite cu femeia iubită, sau de venirea pe lume a copiilor, până la plăcerea de a bea vinul care veseleşte inima omului (Ps. 103, 16). Nu există experienţă umană lipsită de importanţă şi nici un eveniment care să nu merite să fie trăit cu intensitatea care atinge taina bucuriei ce se întrevede în spatele oricărei clipe.
În felul acesta, pentru inima trează, totul este epifanie, manifestare a unei Prezenţe iubitoare. Şi încă infinit mai mult pentru că, ceea ce dă adevărata
valoare acestei vieţi este faptul că ea este un Dar de la Cel Ce o locuieşte. In realitate Prezenţa şi Darul una sunt: Dumnezeu Se dăruieşte pe Sine Însuşi prin tot ce ni se întâmplă. Poporul lui Israel o ştie foarte bine mărturisind că: dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, aceasta este un dar de la Dumnezeu (Ecl. 3,13).

Numai că, atunci când Dumnezeu Se dăruieşte, n-o face niciodată în mod pasiv: este o Prezenţă creatoare, dătătoare de viaţă care cere participarea omului pentru a-l elibera mereu mai profund, pentru a-l pune pe calea împlinirii de sine. Israel nu se amăgeşte: Domnul este Cel ce-i aduce iarăşi în Sion pe cei
robiţi şi El este Cel ce a umplut de bucurie gura noastră şi limba noastră de veselie (Ps. 125, 2) fie în simplitatea ascunsă în căuşul vieţii de zi cu zi, fie în marile eliberări istorice ale poporului. Şi, această „nebună” bucurie se află ascunsă în inima Bibliei, în orientarea sa profundă, până când, într-o zi, explodează în chiar venirea Eliberatorului, Mântuitorului Care, încă de la început Se descoperă pe Sine şi misiunea Sa ca fiind Cel trimis pentru ca orbii să-şi capete vederea, şi şchiopii să umble, leproşii să fie curăţiţi, surzii să audă şi morţii să învieze şi să binevsetească săracilor (cf. Mt. 11,5). (PR. ALPHONSE GOETTMANN)