Pentru cei mai mulţi autori catolici sau protestanţi, Ortodoxia se prezintă sub înfăţişarea unei federaţii de biserici naţionale, avînd ca bază un principiu politic: Biserica unui Stat. Pentru a face astfel de generalizări trebuie să ignori atît temeiurile canonice, cît şi istoria Bisericii de Răsărit. Curentul care vrea să întemeieze unitatea unei Biserici locale pe un principiu politic, etnic ori cultural este socotit de către Biserica Ortodoxă ca o erezie care poartă denumirea specială de filetism.

În realitate, teritoriul bisericesc, ţinutul consfinţit de tradiţia mai mult sau mai puţin străveche a creştinismului, constituie baza unei provincii mitropolitane, administrate de un arhiepiscop ori mitropolit, cu episcopi pentru fiecare eparhie şi care se adună din cînd în cînd în sinod. Dacă provinciile mitropolitane se întrunesc în grupe şi alcătuiesc biserici locale sub jurisdicţia unui episcop care poartă adesea titlul de patriarh, comunitatea de tradiţie locală şi de destin istoric, precum şi uşurinţa de a convoca un sinod al mai multor provincii sînt factorii care prezidează la formarea acestor cercuri jurisdicţionale, al căror teritoriu nu corespunde neapărat limitelor politice ale unui stat. Patriarhul de la Constantinopol se bucură de o anumită întîietate de onoare, ajungînd uneori arbitru în neînţelegeri, fără a exercita o jurisdicţie asupra întregii Biserici ecumenice. Bisericile locale din Răsărit aveau mai mult sau mai puţin aceeaşi atitudine faţă de patriarhul apostolic al Romei, cel dintîi scaun din Biserică înainte de separare, simbol al unităţii sale. Ortodoxia nu cunoaşte un cap văzut al Bisericii.
Sobornicitatea Bisericii, departe de a fi privilegiul unui scaun sau centru determinat, se împlineşte mai degrabă în bogăţia şi mulţimea tradiţiilor locale care mărturisesc în mod unanim un Adevăr unic, anume ceea ce este totdeauna păstrat, pretutindeni şi de către toţi. Biserica fiind sobornicească în toate părţile sale, fiecare dintre mădularele sale (nu numai clerul, ci şi fiecare laic) este chemat să mărturisească deopotrivă şi să apere adevărul tradiţiei, opunîndu-se pînă şi episcopilor, dacă cumva aceştia cad în erezie. Primind harul Sfîntului Duh în taina mirungerii, un creştin nu poate fi inconştient de credinţa sa; el rămîne tot timpul responsabil în faţa Bisericii. De aici caracterul frămîntat şi adesea tulbure al vieţii bisericeşti în Bizanţ, în Rusia, precum şi în celelalte ţări ale lumii ortodoxe. Dar acesta este preţul plătit pentru vitalitatea religioasă, pentru intensitatea vieţii duhovniceşti, care pătrunde în poporul credincios, unit prin conştiinţa că formează un singur trup cu ierarhia Bisericii. De aici rezultă, de asemenea, această putere de neînvins care a îngăduit Ortodoxiei să treacă prin toate încercările, cataclismele şi bulversările, adaptîndu-se mereu noii realităţi istorice, dovedindu-se mai puternică decît condiţiile exterioare. Persecuţiile împotriva credinţei în Rusia, a căror furie metodică n-a putut să distrugă Biserica, sînt cea mai bună mărturie despre această putere care nu este din lumea aceasta.
Biserica Ortodoxă, deşi în mod obişnuit numită "Biserica de Răsărit", nu se socoteşte mai puţin Biserică ecumenică. Lucrul acesta este adevărat în sensul că ea nu este limitată de un tip de cultură determinată, de moştenirea unei civilizaţii, elenistice ori alta, sau de forme culturale strict răsăritene. De altminteri, "răsăritean" înseamnă prea multe lucruri deodată: Răsăritul este mai puţin omogen din punct de vedere cultural decît Apusul. Spre exemplu, ce au în comun elenismul şi cultura rusă, în ciuda originilor bizantine ale creştinismului în Rusia? Ortodoxia a fost aluatul prea multor culturi deosebite spre a fi socotită drept forma culturală a creştinismului răsăritean: aceste forme sînt diferite dar credinţa este una. Ea nu a opus niciodată diverselor culturi naţionale o cultură care să treacă în exclusivitate drept ortodoxă. Iată de ce activitatea misionară s-a putut dezvolta în chip atît de uimitor: creştinarea Rusiei în veacurile al X-lea şi al XI-lea şi, mai tîrziu, predicarea Evangheliei de-a lungul întregii Asii. Către sfîrşitul veacului al XVIII-lea, misiunea ortodoxă atinge insulele Aleutine şi Alaska, trece apoi în America de Nord, înfiinţînd eparhii noi ale Bisericii ruse în afara Rusiei, răspîndindu-se în China şi în Japonia. Varietăţile antropologice şi culturale din Grecia pînă la extremităţile Asiei, din Egipt şi pînă la Oceanul Îngheţat nu distrug caracterul omogen al acestei familii de spiritualitate, foarte deosebite de cea a Apusului creştin.
Viaţa duhovnicească în Ortodoxie cunoaşte o mare bogăţie de forme, dintre care monahismul rămîne cea clasică. Totuşi, spre deosebire de monahismul apusean, cel din Răsărit nu cuprinde atît de multe ordine deosebite. Aceasta se explică prin însăşi concepţia vieţii mănăstireşti, al cărei scop nu poate fi altul decît unirea cu Dumnezeu, prin lepădarea totală de viaţa acestei lumi. În timp ce clerul de mir (preoţii şi diaconii), ca şi frăţiile de mireni, pot să se ocupe cu activităţi sociale sau să se dedice altor activităţi din afară, cu totul altfel este pentru călugări. Ei se călugăresc spre a veghea înainte de toate la rugăciune, la lucrarea lăuntrică în cadrul unei mănăstiri sau într-un schit. Între o mănăstire cu viaţă obştească şi sihăstria unui pustnic care continuă tradiţiile Părinţilor pustiului sînt mai multe tipuri intermediare de aşezăminte mănăstireşti. În general, s-ar putea spune că monahismul răsăritean este numai contemplativ, dacă distincţia dintre cele două căi, contemplativă şi activă, ar avea în Răsărit acelaşi înţeles ca în Apus. În realitate, cele două căi nu se pot delimita la cei ce trăiesc viaţa duhovnicească răsăriteană: una nu se poate exercita fără cealaltă, deoarece măiestria ascetică, şcoala rugăciunii lăuntrice primesc numele de lucrare duhovnicească. Dacă monahii îndeplinesc uneori munci fizice, ei o fac tot în scop ascetic, spre a reuşi mai bine să rupă firea răzvrătită, precum şi spre a scăpa de lenevirea vrăjmaşă vieţii duhovniceşti. Spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu, în măsura în care acest lucru se poate împlini aici, pe pămînt, este nevoie de un efort necontenit sau, mai precis, de o veghe neîncetată, aşa încît integritatea omului lăuntric, "unirea minţii cu inima" (ca să folosim expresia asceticii ortodoxe), să poată ţine piept tuturor atacurilor duşmanului, tuturor pornirilor pătimaşe ale firii căzute. Firea omenească trebuie să se schimbe, ea trebuie să fie transfigurată din ce în ce mai mult prin har pe calea sfinţirii, care nu are numai o însemnătate duhovnicească, ci şi trupească şi, prin aceasta, cosmică. Nevoinţa duhovnicească a unui cenobit sau a unui pustnic retras din lume, chiar dacă rămîne nebăgată în seamă de către cei mai mulţi, totuşi îşi păstrează valoarea pentru întreaga creaţie. Iată de ce aşezămintele mănăstireşti s-au bucurat întotdeauna de o mare cinste în toate ţările din lumea ortodoxă.
Rolul marilor centre de spiritualitate a fost considerabil, nu numai în viaţa bisericească, dar şi în domeniul cultural şi politic. Mănăstirile de la Muntele Sinai, de la Studion, de lîngă Constantinopol, "republica monahală" de la Muntele Athos unde se află călugări din toate naţiunile (inclusiv monahi latini, înainte de separare), alte centre mari din afara Imperiului, ca mănăstirile de la Tîrnovo din Bulgaria şi mari lavre din Rusia ( Pecerska de la Kiev, Sfînta Treime de lîngă Moscova ) au fost citadele ale Ortodoxiei. (Vladimir Lossky)