Citim în Sfînta Evanghelie că Domnul nostru a mers în templu şi i-a alungat de acolo pe cei care cumpărau şi vindeau, spunîndu-le celor ce aveau turturele şi multe alte lucruri: „Luaţi-le de aici, duceţi-le de aici". Oare de ce i-a alungat Isus pe cei care cumpărau şi vindeau acolo, zicîndu-le negustorilor să le scoată din templu?

Dumnezeu, Dumnezeu nu le este cu nimic dator, nici nu le dă, nici nu le face ceva în schimb, în afară de cazul cînd ar face-o de bună voie şi gratuit. Deoarece ceea ce sînt, sînt de la Dumnezeu, iar ceea ce au, au de la Dumnezeu şi nu de la ei înşişi. De aceea Dumnezeu nu le este cu nimic dator faţă de lucrările sau de darurile lor, ci numai pentru că de bună voie ar vrea s-o facă prin harul său şi nu datorită lucrărilor sau darurilor lor, căci nu pot da nimic din ceea ce le aparţine, ei nesăvîrşind lucrările lor cu de la sine putere, după cum Cristos însuşi a spus: „Fără mine nu puteţi face nimic". Sînt de-a dreptul nebuni cei care vor să se tîrguiască astfel cu Domnul nostru; ei nu cunosc adevărul decît într-o mică măsură, ba chiar deloc. De aceea Domnul nostru i-a alungat din Templu şi i-a dat afară. Lumina şi întunericul nu pot sta alături. Dumnezeu este adevărul şi o lumină în el însuşi. Atunci cînd Dumnezeu vine în acest templu, el alungă necunoaşterea care este întunecime şi se revelează pe sine însuşi în lumină şi adevăr. In acel moment negustorii sînt daţi afară iar adevărul este cunoscut; adevărul nu se pretează la nici o tîrguială. Dumnezeu nu caută cele ce sînt ale sale ; în toate lucrările sale el este desprins şi liber, săvîrşindu-le din iubire autentică. Tot aşa face şi omul unit cu Dumnezeu; el se ţine desprins şi liber în toate operele sale, făcîndu-le numai pentru a-l preamări pe Dumnezeu, necăutînd nimic în operele sale din ceea ce este al său, iar Dumnezeu lucrează aceste opere în el.

Spun mai departe: ori de cîte ori omul caută în lucrările sale ceva - indiferent ce anume - din ceea ce Domnul i-a putut da sau i-ar putea oferi, el este exact ca aceşti negustori. Dacă vrei să fii desprins de orice mercantilism aşa încît Dumnezeu să te lase în acest templu, trebuie ca tot ceea ce poţi săvîrşi în lucrările tale să o faci cu limpezime, numai spre lauda lui Dumnezeu şi să fii desprins, asemenea nimicului în care nu există nici aici, nici acolo. Tu nu trebuie să doreşti nimic altceva în schimb. Atunci cînd vei lucra astfel, operele tale spirituale vor fi şi dumnezeieşti, şi astfel negustorii vor fi cu totul alungaţi din templu, iar Dumnezeu va rămîne singur înă­untru, deoarece omul nu-l vizează decît pe Dumnezeu. Iată, în acest fel este templul eliberat de toţi negustorii. Iată aşadar cum este acest om care nu vizează nimic al său, decît numai pe Dumnezeu şi lauda lui, care este liber şi des­prins de orice mercantilism în toate operele sale, necăutînd nimic pentru sine, aşa cum Dumnezeu este desprins în toate lucrările sale şi liber şi nu caută nimic din cele ce sînt ale sale.

Pe lîngă acestea, am mai spus că Domnul nostru le-a zis celor ce aveau multe turturele: „Luaţi-le de aici, duceţi-le de aici". Nu i-a dat afară şi nici nu i-a certat cu mînie: însă le-a vorbit cu bunătate: „luaţi-le de aici", ca şi cum ar fi vrut să spună: acestea nu sînt rele, însă pun obstacole purului adevăr. Aceşti oameni sînt cu toţii nişte oameni buni, care împlinesc lucrările în mod limpede numai pentru Dumnezeu şi nu caută nimic în ele din cele ce sînt ale lor, însă o mai fac cu un simţ al însuşirii1, cu timp şi număr, cu „înainte de" şi „după ce". în toate operele lor ei se poticnesc în faţa adevărului celui mai desăvîrşit, căci ar trebui să fie liberi şi desprinşi, precum Domnul nostru Iisus Hristos este liber şi desprins, primindu-se pe sine reînnoit în fiecare clipă, fără întrerupere, fără timp, de la Tatăl ceresc. In aceeaşi clipă, fără întrerupere şi în mod desăvîrşit, Fiul renaşte, cu laudă de recunoştinţă în prea-înaltul Tatălui, într-o egală demnitate. Aşa trebuie să fie şi omul care vrea să devină receptiv la adevărul suprem, trăind acolo fără „înainte de" sau „după ce", fără piedicile lucrărilor sau ale imaginilor pe care le-a cunoscut vreodată, desprins şi liber în această clipă, primind din nou darul dumnezeiesc pe care-l renaşte în retur fără nici o piedică, în aceeaşi lumină, cu laudă de recunoştinţă în Domnul nostru Isus Hristos. în acest fel ar fi îndepărtate turturelele, adică piedicile şi însuşirea lucrărilor, chiar atunci cînd sînt bune: astfel, omul nu caută nimic din ceea ce este al său în operele sale. De aceea spune Domnul nostru cu multă bunătate: „Luaţi-le de aici, duceţi-le de aici", ca şi cum ar vrea să spună: ele sînt bune, însă mai pun încă piedici.
Atunci cînd acest templu este cu totul eliberat de orice piedică, cum ar fi însuşirea sau ignoranţa, el străluceşte atît de frumos şi luminează atît de limpede şi de clar deasupra a tot ceea ce Dumnezeu a creat şi prin tot ceea ce Dumnezeu a creat, încît nimeni nu-l poate egala în strălucire decît numai Dumnezeu. Şi pe drept cuvînt, nimeni nu este pe măsura aces­tui templu, în afara Dumnezeului celui necreat. Tot ceea ce se situează sub îngeri, nu-l egalează întru nimic. îngerii cei mai înălţaţi îl egalează întrucîtva, dar nu în întregime. Aceştia pot egala sufletul într-o anumită măsură în ceea ce priveşte cunoaş­terea şi iubirea. Cu toate acestea, ei au un ţel stabilit; mai departe ei nu pot merge. Sufletul, în schimb, poate cu sigu­ranţă. Dacă ar exista un suflet - un om care trăieşte încă în timp - egal celui mai înălţat înger, ar sta în puterea liberă a omului să ajungă incomparabil mai sus decît îngerul în fiecare moment, fără număr, adică fără mod, deasupra modului înge­resc şi al oricărui intelect creat.

Iar Dumnezeu, singurul care este liber şi necreat, îi este sufletului singurul cu adevărat egal întru libertate, dar nu şi în ceea ce priveşte necreatul, deoarece el, sufletul, este creat. Cînd sufletul ajunge în această lumină neamestecată, el se aruncă în nefiinţa nefiinţei sale atît de departe de tot ce este creat în nefiinţa nefiinţei, încît cu nici o putere a lui nu se poate întoarce în condiţia sa de creatură. Şi Dumnezeu susţine sufletul cu necreatul lui în nefiinţa ne­fiinţei, menţinîndu-l astfel în firea firii. Sufletul a îndrăznit să devină un nimic şi nu mai poate să redevină el însuşi prin propriile sale puteri, într-atît de mult s-a îndepărtat de sine, şi aceasta înainte ca Dumnezeu să-l fi susţinut. în mod nece­sar, aşa trebuie să fie. După cum am spus înainte: Isus a intrat în templu şi i-a dat afară pe cei ce cumpărau şi vindeau acolo, şi a început să le spună celorlalţi: „luaţi-le de aici". Iată aşadar aceste cuvinte pe care vi le spun: Iisus a venit înăuntru şi a început să spună: „luaţi acestea de aici", şi ei le-au luat.
(Meister Eckhart)