Omul se naşte, creşte, are nevoie de hrană, îmbătrîneşte şi moare ca şi animalele. Cum dar îl vom numi chip al lui Dumnezeu, din moment ce nici una din acestea nu Ii sunt proprii lui Dumnezeu? Acestea ni se par nouă deoarece judecăm după cele ce se văd, iar omul prin ceea ce se vede este in cea mai mare parte, chip al animalului; iar chip al lui Dumnezeu este mai mult prin ceea ce nu se vede. Adam nu a cunoscut nici una din acestea, el nici nu s-a născut ca noi, nici nu a supt san, nici nu a cunoscut creşterea de la mic la mare, ci a avut de la inceput “varsta bărbatului desăvîrşit” (Efes. 4, 13), vîrsta lui Hristos. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Eva, care împreună cu Adam alcătuieşte omul. Că “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fc. 1, 27).
Părinţii Bisericeşti sînt de părere că separarea în bărbat şi femeie este chiar posterioară creaţiei. “Scriptura spune că “Dumnezeu a făcut pe om. După chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el” (Fc. 1, 27). Crearea celui ce a fost făcut “după chip” şi-a atins din acel moment desăvîrşirea. Dar Scriptura se întoarce din nou şi ţine să precizeze: “Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”. Cred că toţi sînt de acord că acest lucru nu s-a spus în legătură cu Dumnezeu ca model originar (cu toate că) după cum zice Apostolul: “în Hristos Iisus nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască” (Gal. 3, 28). Şi cu toate acestea Scriptura ne istoriseşte că în aceste două direcţii s-a împărţit omenirea”. Prin specificarea bărbat şi femeie, Sf. Grigorie de Nyssa crede că s-a introdus în fiinţa noastră ceva “cu totul străin de Dumnezeu”, “împărţire care n-are a face cu modelul dumnezeiesc, ci, [...] ne încadrează în ceata vietăţilor necugetătoare”.
Ideea că bărbatul şi femeia nu au fost separaţi dintru început a dat in diferite culturi naştere unor inetrpretări, de multe ori naive şi caraghioase, pe care însă este interesant să le amintim. De exemplu, după Bereshit rabba, “la Facere, Adam şi Eva stăteau spate în spate, lipiţi de umeri: atunci Dumnezeu i-a separat printr-o lovitură de secure, care i-a separat în două. Alţii sînt de părere că primul om (Adam) era bărbat pe partea dreaptă şi femeie pe stînga; dar Dumnezeu l-a tăiat în două jumătăţi”. În Banchetul, Platon crede că omul primitiv era o fiinţă bisexuală de formă sferică. (La popoarele orientale, iar dintre filozofi mai ales printre pitagoreici, exista concepţia că sufletele oamenilor au preexistat într-o lume ideală, din care au căzut prin păcat. Aceştia au dat naştere părerii potrivit căreia un astfel de suflet ideal poate ajunge “om” numai după ce gustă din păcat. Filozofia androginului a preocupat într-o măsură foarte mare diverse şcoli filozofice şi teozofice greceşti, printre care şi neoplatonicienii şi neopitagoreicii, cît şi sectele gnostice aşa-zis creştine. Ea este o deducţie logică a idealului, potrivit căruia omul desăvîrşit trebuie să fie o fiinţă fără fisuri. În general, filozofii greci, in pofida politeismului de atunci, ajunseră să afirme că divinitatea, ca expresie supremă a desăvîrşirii, dacă există, trebuie să fie una şi indivizibilă. În mitologia babiloniană, de unde avem vestita epopee a lui Ghilgameş, descoperim o idee înrudită. Enkidu, personajul făcut de zei pentru a răzbuna popolaţia Urukului asuprită de tiranul Ghilgameş, era un om al pădurii, care “se înghesuia impreună cu animalele la adăpătoare”. Prin această imagine plină de gingăşie, autorul popular al epopeii sugerează în cоteva randuri desăvarşita armonie dintre Enkidu şi natură. Atunci cînd Ghilgameş voieşte să-şi slăbească adversarul, care mai tîrziu i-a devenit cel mai bun prieten, el ii trimite оn cale o curtezană. Enkidu cunoaşte păcatul, iar drept urmare, atunci cînd se indreaptă spre adăpătoare, văzîndu-l, animalele o iau la fugă. Iată o frumoasă legendă, în care, chiar dacă nu ni se vorbeşte clar despre o existenţă androgină iniţială a omului, ea ni se impune în ordine inversă: împreunandu-se, bărbatul şi femeia îşi pierd armonia cu cosmosul pe care au avut-o pînă la împreunare. Acelaşi lucru ni se relatează şi în cartea Facerii, unde Adam, deşi stăpîn peste fiarele pămîntului, după cădere, va fi nevoit să se apere de răutatea acestora. Dar dovada cea mai sugestivă în favoarea unei existenţe androgine iniţiale a omului, este faptul că la diferite popoare şi religii, indiferent de concepţia fiecăruia despre desăvîrşire, există monahismul.
Omul a fost creat pentru viaţă cerească, asemenea îngerilor. De aceea el nu avea nevoie să se căsătorească, ceea ce se dă de înţeles prin lipsa ruşinii şi nepătimirea celor doi oameni de pană la cădere. Oamenii în rai, deşi aveau trup, fiecare cu conformaţia lui psihosomatică specifică, nu aveau nimic din cele trupeşti şi nu erau supuşi nevoilor trupurilor, petreceau în rai ca nişte îngeri fără a fi aprinşi de poftă, şi fără a fi asediaţi de alte patimi. Aceeaşi stare ne-a făgăduit-o Hristos la înviere, unde nu vor mai fi bărbat şi femeie, ci “toţi for fi una în Hristos” (Gal. 3, 28). Atunci cand Mantuitorul a fost ispitit de saduchei, intrebat fiind a căruia dintre cei şapte fraţi va fi femeia după înviere, căci toţi au avut-o de nevastă, Hristos răspunde: “La înviere nimeni nici nu se insoară, nici nu se mărită, ci toţi sînt ca ingerii lui Dumnezeu in cer” (Mt. 22, 30). Astfel “harul Invierii nu trebuie inţeles altfel decat ca o restabilire a oamenilor in vechea stare pe care au avut-o inainte de căderea in păcat”. Căci “dacă viaţa celor restabiliţi se aseamănă cu cea a îngerilor, atunci e limpede că viaţa de dinainte de păcat era un fel de viaţă îngerească”. Deşi anterioară căderii, separarea în bărbat şi femeie este o urmare a căderii. Acest paradox se explică prin atotştiinţa şi înainte-vederea lui Dumnezeu. “Intrucat [Dumnezeu] prin puterea Lui a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă de pe calea cea dreaptă şi căderea care a urmat, departe de viaţa îngerilor, pentru ca să nu nimicească sufletele omeneşti care uitaseră cu totul chipul în care se desăvîrşesc îngerii, Dumnezeu a rоnduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în păcat: în loc să rămînem la vrednicia оngerească, El ne-a оngăduit să transmitem viaţa de la unii la alţii întocmai ca dobitoacele şi ca vietăţile necugetătoare”. Sfîntul Ioan Gură de Aur, care a scris atîtea cuvinte inălţătoare despre căsătorie, fiind cred că cel mai mare dascăl al vieţii de familie, nu ezită să vadă în căsătorie decît o urmare a morţii: “După ce nu a ascultat de Dumnezeu şi s-a făcut pămînt şi ţărînă, scrie Sfîntul, omul a pierdut оmpreună cu acea petrecere fericită şi frumuseţea fecioriei. După ce, ajungînd robiţi, au dezbrăcat această haină împărătească şi au părăsit lumea cerească, au primit stricăciunea morţii şi blestemul şi durerea şi viaţa chinuită, atunci o dată cu acestea a fost introdusă şi căsătoria... Vezi de unde şi-a luat obоrşia căsătoria, de unde s-a arătat a fi necesară?... Fiindcă unde este moarte, acolo e şi căsătoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmează nici această...” Dumnezeu, Care are nemăsurată iubire de oameni, transformă răul în binecuvantare, prefăcand ceea ce a fost un rezultat al păcatului in ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va căpăta şansa reabilitării. El poate acum să perpetueze viaţa.
