Dumnezeu nu cunoaşte patima. “Drept este Domnul Dumnezeul nostru şi nu este nedreptate întru Dansul”, zice Psalmistul (Ps. 91, 15). De aceea orice patimă nu este altceva decat manifestarea in om a chipului dobitocului, care “la om creşte cu atat mai mult cu cat conlucrează in ea şi mintea omului”. Dacă vom analiza imnografia şi rugăciunile ortodoxe, vom vedea că ele sînt pătrunse de sentimentul că cel ce se roagă este mai “rău decît dobitocul”: “căci vierme sînt şi nu om”, se smereşte Împăratul David (Ps. 21, 6). Îndobitocirea este urmarea practicării continue a păcatului, care se realizează prin folosirea iraţională a pornirilor şi instinctelor date omului doar pentru supravieţuire în noile condiţii de existenţă. Eseistul italian, Julius Evola, în cartea sa “Metafizica sexului”, urmand un scop contrar celui pe care il urmăm noi, face totuşi o afirmaţie care susţine ceea ce vom spune. El observă că dintre toate vieţuitoarele doar omul îşi foloseşte instinctele sexuale şi în afara scopului procreaţiei, neavînd perioade anumite pentru aceasta, ca dobitoacele. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte patimi, cum ar fi mîncatul sau somnul. Să ne aducem aminte doar de chefurile romanilor, care îşi gîdilau gоtlejul cu o pană, provocоndu-şi voma, pentru a face loc iarăşi mîncării. “În urma inclinărilor şi preocupărilor animalice adeseori se îndobitoceşte pînă şi gîndirea, aşa încоt tot ce-i bun in noi cade sub ascultarea răutăţii. Îndată ce omul îşi lasă spre degradare puterea cugetului, silindu-şi mintea ca patimile să prindă în ea rădăcini, el devine robul patimilor şi din clipa aceea are loc în om o răsturnare şi o înlocuire a peceţii lui Dumnezeu cu un chip al dobitocului, încat intreaga fire a noastră porneşte pe calea aceasta ca şi cum mintea noastră n-ar mai cultiva decît principii pătimaşe, ajutîndu-le să sporească tot mai mult”.

In acest fel, pe măsură ce omul care practică virtutea dezvoltă în sine chipul lui Dumnezeu, iar pe cel al dobitocului il distruge, intr-o măsură şi mai mare am putea spune, omul care practică păcatul dezvoltă în sine chipul dobitocului, iar pe cel al lui Dumnezeu il pierde. Aceasta şi pentru că nimeni nu poate “întrece” şi depăşi pe Dumnezeu, imitîndu-I virtuţile, în schimb omul poate, după cum am văzut, să întreacă dobitocul în patimă. În una din cuvantările sale, Sfоntul Ioan Gură de Aur face o inventariere interesantă a trăsăturilor animale lucrătoare în om, mai exact, Sfantul corespunde fiecărei patimi un animal: “Spune-mi dar după care fapte să te cunosc că eşti creştin, cînd totul te arată necreştin? Dar pentru ce spun: creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om. Cînd te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că eşti lacom la mîncare ca un urs, că-ţi îngraşi trupul ca un catîr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răpeşti ca un lup, că te mînii ca un şarpe, că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o vulpe, că ţii în tine veninul răutăţii ca o aspidă şi viperă, că lupţi împotriva fraţilor tăi ca demonul cel rău, cum voi putea să te număr cu oamenii cînd nu văd în tine caracteristicile firii omeneşti? [...] Cum să te numesc? Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu însă ai adunat în tine toate cusururile şi mergi chiar mai departe decît fiarele sălbatice. Să te numesc drac? Dar dracul nu slujeşte tiraniei stomacului, nici nu indrăgeşte banii. Spune-mi, te rog, pot să te mai numesc om cînd ai mai multe cusururi decat fiarele şi dracii?

Iată, în cateva cuvinte, raţiunea după care cel ce se desparte de Dumnezeu devine mai rău decît dobitocele şi chiar decоt dracii. De fapt, acesta este mesajul evanghelic, care intervine obsedant mai ales оn epistolele pauline: “Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sînteţi robi aceluia căruia vă supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate” (Rom. 6, 16). “Căci şi noi eram altă dată fără de minte [fără raţiune, ca şi dobitoacele], neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecînd viaţa în răutate şi pizmuire, urîţi fiind şi urîndu-ne unul pe altul; iar cand bunătatea şi iubirea de oameni a Mantuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mîntuit, nu din faptele cele intru dreptate, săvarşite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfant” (Tit 3, 3-4).

Patima robeşte, ascunzînd, ca o mască, chipul lui Dumnezeu care este în noi. Omul stăpînit de patimi nu poate să cunoască pe Dumnezeu. Pentru Platon, patima este o piedică în calea filozofiei: “Căci să ştii, declară Socrate În Republica, că pe cat mai palide devin pentru mine plăcerile legate de trup, pe atat sporesc dorinţele şi plăcerile iscate de convorbiri”. Dezvoltînd aceeaşi idee, Platon relatează în continuare o intamplare cu Sofocle: “Odată, povesteşte acelaşi personaj, am fost de faţă cînd cineva l-a intrebat pe poetul Sofocle: “Cum stai, Sofocle, cu plăcerile iubirii? Mai poţi oare să te bucuri de o femeie?” Poetul răspunse: “Nu vorbi cu păcat, omule! Cu adîncă mulţumire am scăpat de iubire, de parcă aş fi fugit de un stăpîn smintit şi sălbatic”.

Patimile sunt adesea infăţişate de Sfinţii Părinţi ca nişte fiare care ne sfîşie. “Închipuie-ţi, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că şi mînia este tot o fiară. Arată şi tu faţă de tine tot atîta zel cat il arată alţii pentru îmblanzirea leilor; imblanzeşte şi tu, domesticeşte şi tu mînia din sufletul tău. Şi mînia are dinţi şi unghii groaznice; dacă nu-ţi domesticeşti mînia, mania omoară totul. Nu pot sfaşia leul şi vipera atît de cumplit măruntaiele ca mînia, sfaşiindu-le necontenit cu unghiile ei de fier. Nu vatămă numai trupul, ci strică şi sănătatea sufletului, mîncandu-i, rupandu-i, rozandu-i toată puterea, făcîndu-l cu totul nefolositor”. Atat “mania [cat şi celelalte patimi, afirmă Sf. Grigorie al Nyssei] nu poate forma un punct de asemănare intre Dumnezeu şi om”. Deoarece Dumnezeu, fiind bunătatea şi nepizmuirea desăvîrşită, nu se mînie. Nici măcar izgonirea din rai nu a fost o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, deoarece ,b>Dumnezeu nici nu loveşte, nici nu cere satisfacţii, ci pedeapsa e o mişcare care vine în mod natural din partea naturii ce a fost tiranizată şi defectată de acţiunea greşită a lui Adam, deoarece căderea omului a provocat dereglarea întregului cosmos.

Pană aici am văzut că, după ce l-a creat pe om, iar acesta I-a stat împotrivă, căzînd in moarte, Dumnezeu nu doar că nu-l pedepseşte, ci toate cîte au rezultat in urma păcatului le intoarce in favoarea omului. Insăşi moartea, pe care o va cunoaşte omul de acum înainte, nu este indreptată impotriva omului, ci оmpotriva “stricăciunii care-l învăluie”. După Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu a îngăduit moartea “ca răul să nu devină nemuritor”. Prin moartea biologică, Dumnezeu practic îl sustrage pe om din faţa “răzbunării” iraţionale a naturii, oferindu-i şansa să renască într-o altă dimensiune. De aceea, nimic din cele cu cîte l-a inzestrat Dumnezeu pe om in “noua sa pribegie” nu poate fi considerat rău, chiar şi aceleaşi patimi.