Pe de o parte, instinctele sunt o poartă care poate duce spre iraţionalitate, iar pe de altă parte, aceasta constituie “un leac şi o binecuvîntare, o posibilitate nouă pe care o dă Dumnezeu omului ca să poată supravieţui în moarte, din moment ce a pierdut viaţa, şi mai ales ca să supravieţuiască corect, să ajungă în punctul de a regăsi mai deplină viaţa şi forma mai frumoasă a naturii lui Hristos”.
Oricat nu s-ar intări patimile impotriva omului ele nu pot să şteargă cu desăvîrşire strălucirea chipului lui Dumnezeu din noi. Raţiunea cu care este înzestrat, are putere să conducă cu ele. Iar atunci cînd “puterea minţii ajunge să stăpînească aceste porniri, oamenii pot face tot atîtea virtuţi. Mînia poate deveni bărbăţie, sfiala poate duce la siguranţa întemeiată, din frică se poate ajunge la ascultare, din ură la antipatie faţă de rău, din patima amorului la dorul puternic după frumosul cel real şi aceasta pentru că o fire demnă se ridică deasupra patimilor şi se fereşte să ajungă în robia răului (o astfel de mîndrie e lăudată de marele apostol Pavel atunci cînd ne cere să căutăm cele de sus)”.
Omul este singura fiinţă liberă. Iar ceea ce îl smulge pe om circuitului biologic inchis este practicarea virtuţilor, care sunt o insuşire proprie doar naturii divino-umane. Dacă animalele se supun şi sunt conduse de legităţile naturii, fără să le poată depăşi, omul are putere să supună el aceste legităţi în favoarea sa. In aceasta constă şi dovada supremei libertăţi a omului, care-l ridică peste legile iraţionale şi intransigente ale Universului în care trăim. Aceasta ne mai arată că omul este şi stăpîn al acestui Univers şi că pe lîngă biologic mai are ceva care desemnează natura sa atemporală şi aspaţială. Omul este de nepătruns, progresele sale în toate domeniile sunt imprevizibile şi inepuizabile – aceasta ne vorbeşte de originea sa divină, că omul este chip al infinităţii lui Dumnezeu.
Fiind o fiinţă divino-umană, omul tinde în chip natural spre Dumnezeu. Atunci cand această mişcare este întreruptă sau înnăbuşită, omul este bîntuit de o mare nelinişte şi tristeţe, pe care Blaga o numea “tristeţe metafizică”. “Neliniştit este sufletul meu, Doamne, pînă cînd nu se va odihni intru Tine”, oftează Fer. Augustin chiar la inceputul “Confesiunilor” sale. “Căci sufletul omului, scrie Sfantul Tihon din Zadonsk, fiind duh creat de Dumnezeu, in nimic altceva nu-şi află plăcerea, liniştea, pacea, mîngоierea şi bucuria, decat numai in Dumnezeu, de la Care, după chipul şi asemănarea Aceluia a primit fiinţă; atunci cînd se desparte de El, e nevoit să-şi caute plăcerea în făpturi şi cu patimi felurite, ca şi cu nişte roşcove, se hrăneşte...”
Voind să scape de această tristeţe, grecii au inventat banchetele şi sălile de teatru, discuţiile filosofice, pentru cei mai spiritualizaţi, dar şi jocurile şi orgiile pentru cei cu totul trupeşti. Aceasta era o consecinţă logică a religiei antice greceşti. Grecul era tiranizat de ideea destinului implacabil şi de spiritul răzbunător al zeilor. Zeii Greciei antice nu doar că nu îi ajutau pe oameni, ci orice incercare a vreunui zeu minor de a conlucra cu muritorii era aspru pedepsită de zeii mai mari. Atunci cînd Prometeu indrăzneşte să ducă focul oamenilor, Zeus îl leagă de o stîncă, unde vulturii aveau să-i ciupească ficatul zeului umanist, ficat care peste noapte creştea la loc pentru a putea fi ciupit la nesfîrşit. Iar după toate aceste farse a cetăţenilor cerului îndreptate impotriva oamenilor in timpul vieţii lor pămînteşti, dincolo îi aştepta în mod inevitabil focul Hadesului. Iată de ce grecii aveau o motivaţie logică a hedonismului lor, reieşind din doctrina lor religioasă. Drept urmare ei au ajuns să îndumnezeiască corpul omenesc, plăzmuind un “dumnezeu” de tipul celui freudian şi nietzschean, în care biologicul, instinctualul, incearcă din răsputeri să îmbrace haina strălucirii care nu i se potriveşte. O astfel de îndumnezeire a omului, fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu, este implinirea dorinţei diavolului, pe care acesta i-a şoptit-o Evei în rai. Să nu uităm însă, că grecii au făcut aceasta dintr-o mare tristeţe, tiranizaţi de monstruozitatea fatalităţii morţii şi a nedreptăţii. Această atitudine, tipică nu numai pentru grecii antici, ci pentru toţi oamenii fără Dumnezeu, a atins proporţii monstruoase în lumea contemporană. Ea însă este nemotivată pentru o lume în care se pare că nu mai este om care să nu fi auzit niciodată de Hristos. “Cu noi este Dumnezeu”, aşa se tîcuieşte Emanuel, numele Dumnezeului Care a primit să fie om, pentru a-l face pe om dumnezeu după har. Cu noi este Dumnezeu, Biruitorul Morţii, sau şi mai corect, în noi este Dumnezeu!
Da, omul contemporan este un om al neliniştilor. Epoca în care trăim este aşa. Omul a ajuns, în clipele sale de singurătate apăsătoare să nu-şi mai înţeleagă cauzele propriei nelinişti. Însă ceea ce îl nelinişteşte pe fiecare dintre noi nu este altceva decît glasul absenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu efectiv strigă din inima fiecăruia. Noi trebuie să-L “zămislim” pe Dumnezeu în inimile noastre, de la Duhul Sfant, şi să-L “naştem” lumii, neîncetat, in toată viaţa noastră.
Iată “aerul înălţimilor” după care rîvnea Nietzsche, iată supraomul! Iată şi “omul -măsură a tuturor lucrurilor”! Iată suma eforturilor de a-l preamări pe om: “Omul – chip al lui Dumnezeu”!
(Savatie Bastovoi)
