De unde deci, de unde voi începe cuvîntul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele? Negresit, nu alta temelie decît cuvintele lui Hristos, prin care nefericeste pe cei ce rîd si aseaza în rîndul fericitilor pe cei ce plîng, spunînd astfel: "Fericiti - cei ce plîng, ca aceia se vor mîngîia" (Matei 5:4) si "Vai voua, celor ce rîdeti acum, ca va veti tîngui si veti plînge" (Luca 6:25).

Si pe foarte buna dreptate. Tînguire cu adevarat, tînguire si lacrimi este tot timpul de acum. Cumplita suferinta a cuprins întreaga omenire. Cumplite pacate stapînesc pe toti oamenii. Daca ar vrea cineva sa le cerceteze cu deamanuntul, daca într-adevar ar fi cu putinta sa le cerceteze cu deamanuntul, nu va înceta sa plînga si sa se tînguiasca. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat. Nicaieri nu-i urma de fapta buna. Si ce-i mai groaznic e ca nici noi nu ne mai dam seama de pacatele ce ne stapînesc si nici nu ne ducem la altii ca sa le aratam. Ne asemanam cu un om plin de sanatate pe dinafara, dar mistuit pe dinauntru de o boala grea. Din pricina nesimtirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun si savîrsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine. Nu le este rusine deloc de faptele si cuvintele lor, ba dimpotriva, se mai si lauda cu ele. Se cred mai sanatosi decît cei cu adevarat sanatosi. Asa sîntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca sîntem bolnavi. Cînd trupul ne este chinuit de o boala mica de tot, chemam îndata doctori, cheltuim bani, luam doctorii amare, rabdam operatii si nu ne oprim sa facem tot ce putem pîna nu izgonim boala din trupul nostru. Cînd însa sufletul nostru ne este îmboldit în fiecare zi de pacat, cînd ne este sfîsiat de patimile trupului, cînd e ars, cînd e aruncat în prapastie si e pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvînt.

Ce spune Hristos? ,,S-a spus celor de demult: Sa nu ucizi! Iar Eu va zic voua: Tot cel ce se mînie pe fratele sau în desert, vinovat va fi judecatii. Cel care va zice fratelui sau «netrebnicule», vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: «nebunule», vinovat va fi de gheena focului" (Matei 5:21, 22). Acestea le spune Hristos. Noi însa calcam legea aceasta mai mult decît cei care nu cred în Hristos, caci în fiecare zi umplem de nenumarate ocari pe fratii nostri. Si ce este mai de rîs e aceea ca ne ferim sa rostim cuvîntul "nebunule", dar de cele mai multe ori aruncam în obrazul fratilor nostri ocari mai grele decît aceasta, ca si cum numai cuvîntul ,,nebun" ar atrage dupa dînsul osînda gheenei. Voia lui Hristos nu a fost asta, El a dat aceasta pedeapsa pentru a pedepsi îndeobste pe orice hulitor. Ca lucrurile stau asa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: ,,Nu va înselati: nici desfrînatii, nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici hulitorii, nici rapitorii nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu" (1 Corinteni 6:9, 10). Daca cel care spune fratelui sau: ,,nebunule" este vrednic de cea mai grea pedeapsa, cît de mult foc al gheenei va aduna pe capul sau cel care huleste pe fratele sau numindu-l "raufacator", "pizmaret", "om fara constiinta", "rîvnitor de slava desarta" si mai stiu eu cum? Ocarile: ,,nebunule" si ,,netrebnicule" sînt cu mult mai usoare decît cele amintite. Din pricina aceasta, Hristos, lasîndu-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca sa cunosti ca, daca o ocara mai usoara aduce iadul peste cel ce-o rosteste, cu mult mai mult îi vor aduce ocarile mai mari, ocarile mai greu de suferit.

Nu numai în privinta acestui cuvînt din Scriptura, dar si în privinta a numeroase altele, multi oameni au aceasta parere gresita si socotesc ca îndeobste toate pedepsele hotarîte celor pacatosi nu sînt rostite de Hristos decît ca o exagerare. Aceasta însa e o cursa a diavolului. Diavolul a strecurat în mintea unora aceasta mîngîiere, ca pedepsele date de Dumnezeu pacatosilor sînt o exagerare, cu scopul de a adormi teama de pedeapsa în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar cai de pacatele lor, si de a-i face nepasatori fata de ascultarea poruncilor. Acum, atîta vreme cît traim pe acest pamînt, gîndul acesta poate însela pe oamenii cu suflete mai trîndave, dar în vremea înfricosatoarei judecati se va vadi înselaciunea. Se va vadi atunci cînd nimeni nu va mai avea nici un cîstig de pe urma caintei.

Cumplita pedeapsa vine peste noi, nu numai pentru ca nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar si pentru ca nu credem în ele. Iar necredinta aceasta vine de acolo ca ni s-a slabit puterea de a îndeplini poruncile Lui. Cînd nu voim sa avem linistea ce ne-o da ascultarea de glasul lui Dumnezeu si nici nu voim sa facem cele poruncite, atunci - spre a scapa mintea noastra de teama chinurilor viitoare, pentru ca sîntem cu constiinta încarcata si sugrumata de pacate - ne silim sa izgonim din mintea noastra frica cumplita de pedepsele ce ne asteapta. Prin asta însa, ne aruncam în alta prapastie si mai mare, aceea ca punem la îndoiala însasi existenta chinurilor viitoare. Dupa cum bolnavii cuprinsi de fierbinteala nu scapa de aceasta daca se baga în apa rece, ci, dimpotriva, li se mareste fierbinteala, tot astfel si noi, pentru ca ne înteapa constiinta pacatelor noastre, ne silim sa ne cufundam în cugetarea ca pedepsele viitoare sînt o exagerare, pentru ca sa putem apoi savîrsi fara teama orice pacat.

Hristos pedepseste nu numai pe cei care cauta sa se razbune, dar si pe cei care dispretuiesc pe fratii care-i dusmanesc, desi în sufletele lor nu le mai poarta ura. Domnul vrea sa iubim din suflet pe fratele nostru, sa-i dam "buna ziua" din inima.Purtam pe buze numele dragostei, dar am stins puterea ei, iar aceasta este înca o dovada ca faradelegile noastre au pus stapînire pe noi, caci spune Hristos: ,,Din pricina înmultirii faradelegii, se va raci dragostea multora" (Matei 24:12). Si acestea le facem noi Crestinii, carora ni s-a poruncit sa nu ne mîniem, sa nu avem dusmani, iar daca avem dusmani, dusmania noastra sa tina numai o zi, caci s-a spus: ,,Soarele sa nu apuna peste mînia voastra!" (Efeseni 4:26).

Ar trebui sa fim încredintati nu numai ca am savîrsit nenumarate pacate, dar ar trebui sa avem scrise ca într-o carte în inima noastra toate pacatele noastre, mici sau mari, si ar trebui sa le plîngem ca si cum le-am fi facut de curînd. Aducîndu-ne aminte necontenit de pacatele noastre, putem înfrînge iute mîndria sufletului nostru. Aducerea aminte necontenit de propriile pacate trage dupa sine un foarte mare bine.
(Ioan Gura de Aur)