Mântuirea, în cadrul protestant este percepută ca una care prin mijloacele însuşirii ei, se obţine prin har. Urmând principiul istorico-gramatical al hermeneuticii antiohiene - prin categoria inductivă care deduce sensul din textul Scripturii - exegeţii protestanţi au accentuat eficacitatea mijloacelor. Doctrina soteriologică, la evenghelici, va fi astfel marcată de diferite metode de interpretare şi de perspective multiple asupra Scripturii.

În primul rând, mântuirea este un dar a lui Dumnezeu pentru om, aici apare convigerea că mântuirea este voia lui Dumnezeu pentru toată umanitatea. Aspectul sinergetic este interpretat diferit decât la teologii ortodocşi şi totuşi nu este neglijat, faptele fiind subordonate credinţei şi sunt percepute ca şi un rezultat normal al credinţei. Natura mântuirii, presupune câteva înţelesuri teologice. Ideea de îndumnezeire care poate fi abordată din două perspective diferite: conform şcolii alexandrine, îndumnezeirea este legată de unirea cu esenţa dumnezeiască – “a deveni Dumnezeu” (theosis); conform şcolii din Antiohia, se subliniază o relaţie între credincios şi Dumnezeu ca o relaţionare cu Dumnezeu, ca o participare la dumnezeiesc – “a deveni ca Dumnezeu” (homoiosis theoi). Diferenţa dintre ele este aparent nesemnificativă totuşi, reflectă opinii cristologice diferite. "De aceea toate le rabd, pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este întru Hristos Iisus şi de slava veşnică."(2Tim 2,10)
"Nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului.(Rm 2,16)

În al doilea rând apare si covingerea că, mântuirea se realizează şi este posibilă în şi prin Iisus Hristos. În abordarea evanghelică soteriologia va porni întotdeauna de la cristologie, viaţa şi lucrarea lui Hristos. Coform acestei menţionări, se sugerează că mântuirea, oricum nu am începe să o abordăm, este legată de viaţa, moartea şi învierea lui Hristos, existenţa unei asemenea legături a fost elementul ce a caracterizat creştinismul încă de la început. Potrivit unei abordări evanghelice clasice,mântuirea este centrată în crucea lui Hristos; din perspectivă protestantă lucrarea de ispăşire nu va porni de la aspectul kenotic (precum în teologia ortodoxă), ci de la cruce.
O idee importantă este ce a unei eliberări spirituale, prin moartea şi învierea lui Hristos, un accent deosebit cade pe biruinţa lui Hristos “Cristus victor”, asupra diferitor forţe care înrobesc umanitatea. Se oservă că această idee este una patristică în care Părinţii afirmau existenţa unor forţe demonice în viaţa de zi cu zi. De aceea în urma propăvăduirii eliberării de păcat prin cruce şi învierea lui Hristos, a căpătat o însemnătate deosebită – despre acest lucru mărturisesc şi predicile pascale a lui Ioan Gură de Aur.

În consecinţă, mântuirea este aplicarea lucrării lui Hristos la viaţa individului şi se adresează nevoii cruciale a persoanei umane.
Legat de agentul mântuirii, afirmăm că este extrem de importantă înţelegerea cu privire la modul în care se obţine sau se transmite mântuirea. " Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi."(FA 4,12)

În protestantism se afirmă că “mântuirea este mediată de credinţă. Credinţa îşi însuşeşte lucrarea săvârşită de Hristos.” Aceasta înseamnă că dimensiuea importantă a soteriologiei devine mijlocul prin care se realizează sau se obţine mântuirea. Conform abordării specifice evaghelicilor, se susţine că mijlocul principal al harului este Cuvântul lui Dumnezeu, indiferent dacă este Cuvântul predicat sau scris. Prin urmare, teologia protestantă nu aprobă o cauză eficientă a operării harului de către un transmiţător specific, de către un harofor. Recipientul are parte de har prin relaţia sa personală cu Hristos şi în părtăşie cu comunitatea astfel, harul ‘operează’ în el. Harul, nu devine dependent de anumiţi factori externi şi nici privat de o anumită categorie de slujitori; natura şi funţia lui capătă un accent teist şi nu antropocentrist.

Teologii evaghelici ar putea fi acuzaţi, în general, atunci când se discută despre dezvoltarea unei teologii care nu este aşa înrădăcinată în tradiţia patristică.
Protestanţii nu deţin autoritatea apostolică, altfel spus, ei nu au şi nu se pot baza pe învăţăturile şi normele apostolice prin care să se sublinieze o contiuitate între colegiul apostolilor, care însumau ansamblul harismelor eclesiale şi obârşia tuturor slujirilor care au fost concepute prin individualizare.
Unul din semnele distinctive ale Bisericii creştine este cel de apostolicitate. Începând cu sec. IV-lea aceste elemente au început să joace un rol important în discuţiile eclesiologice.
"Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră"(Filipeni 2,12)