Fiecare confesiune crestina si-a formulat doctrina despre Rascumparare "dupa chipul si asemanarea" celei privind pacatul stramosesc.
Astfel, dupa invatatura catolica, vrednicia paradisiaca a protoparintilor nu facea parte esential din firea lor umana, ci era un dar adaugat ei, un "donum superadditum". Prin pacatul stramosesc, omul ar fi pierdut numai acest dar supra-adaugat; cu alte cuvinte, n-a pierdut decat ceea ce nu avea. Fiinta umana fiind constituita in sine fara acest dar, iar pacatul nefiind o lucrare si o consecinta ontologica, nici Rascumpararea - actul opus acestui pacat - nu va fi o lucrare fiintial-umana, o refacere ontologica, ci o invrednicire de a recapata acel dar pierdut.
Teologia protestanta, la extrema opusa catolicismului, socotind ca starea paradisiaca tinea exclusiv de firea umana, vede in pacatul stramosesc pervertirea moral-volitionala completa, distrugerea totala a "chipului" divin din om. In consecinta, firea umana nu mai poate fi refacuta la vrednicia ei initiala, in conditiile vietii istorice, de nimeni. Nici Rascumpararea infaptuita de Mantuitorul Hristos n-ar fi avut deci, dupa teologia protestanta, vreo influenta asupra firii omenesti in esenta ei, nici macar o influenta morala in sensul acelei "imitatio Christi" din teologia morala catolica. Rascumpararea ar consta numai in suportarea de catre Iisus Hristos a indreptatitei manii a Tatalui, in locul omenirii intregi; cei care-si exprima adeziunea, prin credinta, la acest act mantuitor dobandesc in chip exceptional si declarativ o "haina a dreptatii", acoperitoare - dar nu dizolvatoare - a pacatelor, mai mult un semn de recunoastere care-i va indreptati apoi sa fie integrati in viata viitoare, in categoria celor mantuiti.
Conform invataturii ortodoxe, intemeiata pe marturiile scripturistice, omul a fost facut de Dumnezeu "dupa chipul si asemanarea Sa" (Facere 1, 27), avand deci intr-o forma mai mult sau mai putin inteligibila, harul divin ca un dat fiintial originar si intentionat, cu scopul expres al dobandirii nemuririi si desavarsirii, deci al indumnezeirii, dupa cum spune intelepciunea lui Solomon : "Dumnezeu a zidit pe om spre nestricaciune si l-a facut dupa chipul fiintei Sale" (Int. Sol. 2, 23). Aceasta intelegere este unitara peste tot in Sf. Scriptura, cum ne arata si marturisirea Sfantului Ap. Pavel, ca omul este "chipul si marirea lui Dumnezeu" (I Cor. 11, 7).
"Adam a fost zidit cu un trup nestricacios, dar material si inca nedeplin duhovnicesc. Si a fost asezat de Facatorul ca un imparat nemuritor in aceasta lume nestricacioasa". Pacatul stramosesc a fost o degradare ontologica umana si o catastrofa cosmica care a antrenat intreaga lume animala si chiar stihiile impotriva omului, dupa marturia Sfintilor Parinti. Dar tocmai pentru ca degradarea n-a fost totala, pentru faptul ca animalele mai recunosc ceva din "chipul" lui Dumnezeu in om, "Dumnezeu... randuind de mai inainte viata si refacerea lui din nasterea din nou, prin nasterea Fiului lui Dumnezeu... opreste pornirea tuturor fapturilor si le supune indata omului pe toate, ca si inainte.... "Chipul" divin s-a alterat dar nu s-a distrus, caci imediat dupa caderea in pacat, Sfanta Scriptura vorbeste din nou despre stapanirea omului asupra pamantului (Facere 9, 1-2) si expres de pastrarea "chipului" divin: "De va varsa cineva sange omenesc, sangele aceluia de mana de om se va varsa, caci Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau" (Facere 9, 6).
Pentru ca teologia catolica si cea protestanta contesta existenta vreunui aspect ontologic in Rascumparare, este necesar sa ne reprezentam intai Rascumpararea in toate aspectele ei, in cele trei confesiuni crestine.
Teologia catolica, contestand efectul slujirii arhieresti a lui Iisus Hristos asupra firii omenesti a Lui si socotind-o numai o lucrare de sa-tisfacere a onoarei lui Dumnezeu, considera ca Rascumpararea are doua aspecte: aspectul de jertfa, adusa de Hristos in numele tuturor oamenilor si aspectul recapitulativ, prin care intelege o legatura mistica cu Hristos, noul Adam, dar fara un continut real, ontologic. Cele doua fete ale Rascumpararii sunt intelese in spirit juridic, penal, reductiv, fara o influenta transformatoare fiintial.
Teologia protestanta ramane la un singur aspect, cel de jertfa, prin suportarea maniei juste a lui Dumnezeu de catre Hristos, in numele oamenilor. Aspectul recapitulativ nu este conceput, intrucat Hristos nu-i mantuieste pe oameni recapitulandu-i in Sine, ci se substituie lor pentru a-i mantui, conform teoriei protestante a "crucii ca substituire".
Aspectele Rascumpararii vazute in teologia catolica si cea protestanta sunt incomplete, partiale. Invatatura ortodoxa marturiseste si ea aspectul de jertfa impaciuitoare al Rascumpararii si poate accepta suportarea maniei parintesti de catre Mantuitorul in sensul paulin dupa care El s-a facut "pacat" si "blestem" pentru noi (II Cor. 5, 21), purtand adica pacatele omenirii. Dar acestea sunt numai o fata, o parte a faptului Rascumpararii. Rascumpararea inseamna, in primul rand restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, actul prin care devenim "partasi dumnezeiestii firi" (II Pe-tru 1,4). Actiunea rascumparatoare a Mantuitorului se manifesta in trei directii (Evrei 5, 17) : spre firea Sa umana, spre oameni si spre Dumnezeu. Mantuitorul se ofera si ne ofera ca jertfa Tatalui nu ca fire umana nedeterminata sau degradata ci ca fire sfintita prin ascultare, patimi si moarte, apta de menirea atat de inalta a urcarii la Dumnezeu.
Cele trei aspecte ale Rascumpararii se determina si se completeaza reciproc, pentru ca Rascumpararea este o lucrare unica, unitara si indivizibila. In invatatura ortodoxa n-au fost posibile niciodata explicari ale jertfei ca "satisfactie oferita de Hristos Tatalui", sau ca "rascumparare de la diavolul", precum se afirma in teoriile catolice respective. Prevazand parca inconsistenta si neevlavia unei asemenea cugetari, Sf. Grigorie de Nazianz scria (deja in secolul IV) : "Sangele varsat pentru noi, sangele preascump si slavit al lui Dumnezeu, acest sange al Jertfitorului si al Jertfei, pentru ce s-a oferit ?... Dar daca acest pret e oferit Tatalui, ne intrebam mai intai, pentru care motiv ? Nu Tatal ne-a tinut in robie. Si apoi pentru ce sangele Unicului Fiu ar fi placut Tatalui, care n-a vrut sa primeasca pe Isaac, cel oferit ardere de tot de Avraam... ? Nu este evident ca Tatal accepta jertfa, nu pentru ca El pretindea sau avea nevoie de ea, ci din iconomie trebuie ca omul sa fie sfintit prin omenitatea lui Dumnezeu. ?".
(Preot G. Remete)
