Dumnezeul Bibliei se numeste pe Sine Cel Ce Este: "Eu sunt Cel ce sunt." (Ies. 3, 14). Eu sunt Eu, Eu sunt Sine. Nu se poate face niciodata din Dumnezeu un obiect, nici sa ai vreo idee despre El, nici sa-L descoperi, caci nu se poate veni la Dumnezeu decat plecand de la Dumnezeu, ceea ce inseamna ca Dumnezeu se reveleaza dincolo de transcendenta Sa si se reveleaza ca Sfant: "Sfant, Sfant, Sfant... Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fara de moarte...".
Sinodul Trulan recomanda cantarea Trisaghionului in timpul perturbarilor cosmice; se canta de asemenea si la depunerea unui defunct in mormant: numai invocarea Sfinteniei lui Dumnezeu poate linisti stihiile cosmice si chiar sa inlature haosul mortii. Dumnezeu este Sfantul subzistent: Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre (Is. 55, 8). In fata abisului care il separa, omul simte cutremurarea dinaintea Numenosului. Parintii au incercat sa afle originea cuvantului Dumnezeu; unii o vad in tithemi - a dispune; altii o deduc din theo - a alerga, sursa de miscare. Sfantul Ioan Damaschinul,Sfantul Grigorie de Nazianz il deriva din aithein - a arde: Dumnezeu consuma toata necuratia. G. L. Prestige, in cartea sa God in the Patristic Thought, sintetizeaza gandirea patristica despre Dumnezeu in notiunea de Sfant, infricosatoarea curatie, Dumnezeu - mysterium tremendum; focul curatitor al rugului aprins aruncat pe pamant: Scoate-ti incaltamintea din picioare, ca locul pe care stai tu acum este sfant! (Ies. 5, 15).
Chipul slavei Domnului de pe varful muntelui este in ochii fiilor lui Israel ca un foc mistuitor (Ies. 24, 17). Foc am venit sa arunc pe pamant (Luca 12, 49). Qui juxta me est, juxta ignem est, "cel ce este langa Mine este langa foc".
Relatia "fata-catre-fata" se arata a fi inspaimantatoare si omul nu poate mai mult decat sa strige: "Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos." (Luca 5, 8). Nu sunt vrednic sa intri sub acoperamantul meu (Luca 7, 6).
Intr-adevar, in porunca pe care Dumnezeu o da omului de a fi sfant, este cutremurator faptul ca nu e vorba despre o conformitate morala, ci de o corespondenta ontologica si, in vederea acestei finalitati, "i-a fost dat Duhul Sfant primului om odata cu viata". Sfantul cere sfintenie: "Fiti sfinti, ca Eu, Domnul, sunt Sfant." (Lev. 11, 45).
Aici este toata drama Vechiului Legamant. Proclamarea legii devine imediat dovedirea intregii neputinte a omului. Legea descopera pacatul, fara a avea puterea nici sa ierte, nici sa faca dreptate, nici sa porunceasca unui paralitic sa mearga.
Legea descrie cu o obiectivitate atroce situatia precisa a pacatosului si masoara matematic abisul caderii lui. Fara lege, omul nu-si cunoaste moartea; cu legea, el este condamnat public, spectaculos, dat de ocara in vazul ingerilor (cf. Col. 2, 15) si in mod constient pentru el insusi.
Dar daca, odata intrati sub lege, nu putem sta aici si sa ramanem vii, aceasta se datoreaza faptului ca legea este cererea imanenta a propriei transcenderi, depasirea prin Cel ce este mai mare decat legea. Ea face sa tasneasca acel de profundis, strigatul deznadajduit, cererea absoluta, imperioasa: Daca ai rupe cerurile si Te-ai pogori! (Is. 63, 19). Este cererea Izbavitorului, a Mangaietorului, a Sfantului.
Implinirea Legii nu este cu putinta decat in conditiile ontologice ale Noului Legamant, caci dreptatea ei, devenita in sfarsit accesibila, nu este decat o expresie simptomatica a sfinteniei launtrice devenita imanenta; Duhul Sfant o comunica oamenilor.
Aceasta talmaceste cele zece porunci in cuvintele Fericirilor si aduce Duhului Sfant rugaciunea: Vino si te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinaciunea. Nici o desavarsire a firii n-ar putea adauga un "cot" peste firea lumii acesteia: Cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot? (Mat. 6, 27).
Omul isi atingea mereu propriile sale limite, se simtea, din punct de vedere ontologic, fiintial, dependent de Altcineva si intru totul neputincios. Totodata, nutrea in taina presentimentul ca nu-i este absolut strain Celui ce il intampina pe drumul vietii. El nu poarta nume omenesc, n-are pereche in lume si nu te poti apropia de El decat per viam negationis. El este Sfant, este Negrait, este Absconditus. De aceea, inainte de intrupare, orice intruchipare a lui Dumnezeu cadea sub interdictie. Idolii erau semne vagi si precoce, nascute inainte de vreme; zeii mitologiei, ai fabulei, erau humanoizi usor desfigurati; fara a putea adauga nici macar "un cot" de adevarata transcendenta.
Dumnezeu a gasit forma cea mai adecvata si S-a numit Fiul Omului. Cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a declarat forma umana, fata omeneasca: oglinda lui Dumnezeu.
Hristos este chipul omenesc al Celui Sfant pana acolo incat: vine stapanitorul acestei lumi (satana) si el nu are nimic in Mine (In. 14, 30). "Fiti sfinti, ca Eu, Domnul, sunt sfant" (Lev. 11, 45) si fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel din Ceruri desavarsit este (Mat. 5, 48) nu mai este cu neputinta. Hristos este cea mai uluitoare descoperire, descoperirea sfinteniei lui Dumnezeu in firea umana, El este insasi taina vietii dumnezeiesti pusa in arhetipul alcatuirii fiintei umane. Duhul Sfant pogoara peste firea omeneasca a lui Hristos, o intregeste si o desavarseste. Ca si in Sfintele Taine, Duhul pogoara peste fiinta umana, o consacra si o sfinteste, o face pnevmatofora, purtatoare de Duhul Sfant si, prin aceasta, capabila sa fie modelata dupa Arhetipul-Hristos si sa devina hristofora, purtatoare a lui Hristos: noi vom fi asemenea Lui (1 In. 3, 2), sfinti.
Iti multumesc, ca Tu, Doamne, Atotputernic si mai presus de toate, Te-ai facut pe Tine, nemutat si neschimbat, un singur duh cu mine. El vine deodata, se uneste cu mine fara sa stiu cum si se amesteca cu mine ramanand neamestecat"; "El iti va face tot trupul tau nestricacios si, prin har, te va face Dumnezeu, asemenea Celui ce este de la inceput"; "il avea pe Hristos neimpartit si era el insusi asemenea lui Hristos" spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Se vede bine ceea ce este de negrait. Sfintenia omului este trecere in sfintenia lui Dumnezeu.
Paul Evdochimov
