Ce trebuie sa faca un duhovnic pentru a zidi si a mântui cât mai multe suflete?
- Duhovnicul este si el un om: ca om întru totul cu dorinte, cu slabiciuni, primeste darul acesta al iertarii pacatelor prin marturisire, iertare pe care numai Dumnezeu poate sa o dea. Se cuvine, pe lânga acest mare dar al Duhului Sfânt, sa ceri si tu în continuare de la Dumnezeu îndoit dar, ca proorocul Elisei, sa poti avea neaparat o viata curata, de sfintenie, mai aleasa si mai deosebita decât a celorlalti oameni, cu patimile vindecate, povatuindu-te numai de îndemnurile Sfântului Duh, daca voiesti sa ai numele de duhovnic adevarat, unit cu lucrul (fapta). În toate sa fii exemplu: daca vei posti, vor posti si fiii tai; daca te vei smeri, se vor smeri si ei, si-n toate vor fi dupa buna rânduiala a lui Hristos, pentru ca ei cred mai mult în cele ce vad la tine cu lucrul, decât ce aud din gura ta! „Ca ochii sunt mai încrezatori decât urechile”(Sfântul Nicodim Aghioritul).
Deci duhovnicul trebuie sa fie iubitor si înveselitor cu toata lumea. Sa se vada ca esti primitor si întelegator, si când au venit la tine sa-ti vada blândetea, bunatatea, iubirea, si ca esti sincer doritor sa-i ajuti în procesul lor de constiinta pentru lucrul cel mai de pret: mântuirea. Sa fii (ca duhovnic) popular, sa-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar îngrijora: ca pastrezi taina spovedaniei lui, cu pretul vietii tale, fereasca Dumnezeu sa fie altfel! Ca discutia este omeneasca, dar lucrarea divina. Ca esti martor cinstit cu puterea de a dezlega sufletul lui de orice pacat marturisit si ca, asa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur: „(pacatele marturisite) nu se mai iau în vedere nici la vami, nici la Judecata de Apoi. Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul marturisirii lui”.
Sa-l convingi ca omul nu este acela care a gresit, ci este acesta care se caieste si se spovedeste acum. Si daca a cazut în apa adânca si e salvat, cu darul lui Dumnezeu, si rasufla linistit, nu-l mai cearta nimeni ca de ce e ud: bine ca a scapat de la pieire.
În felul acesta blând si de la inima dându-si seama ca se savârseste cu el Taina Iertarii pacatelor, îsi deschide sufletul cu totul; sa nu faca o marturisire rea, cumva (care l-ar primejdui mai mult), sa nu-i ramâna nimic, nici pacate mari si grozave si nici cele mici, care se cred a fi neînsemnate. Dar e un lucru foarte înselator sa crezi asa ceva, pentru ca: „nu este lucru mic în viata raul cel mai mic”. Îti va cere ajutor, sa-l cercetezi si dupa o oarecare rânduiala, si sa o faci cu toata inima, ca e fiul tau. Si sa-l asiguri ca la raspântia cea din urma, cândva, veti fi de fata, si îngerii nostri se vor bucura, si cu ei o data, si rudele, si lumea, si toata creatia lui Dumnezeu.
O astfel de lucrare duhovniceasca va avea ecou si în alte suflete, si vor cerceta Biserica, si va strabate peste munti Duhul lui Dumnezeu, încurajându-ne spre unitate în dragoste crestina, caci credinta noastra, a crestinilor, este iubire.
Duhovnicul aratându-si întru totul si întru toate dragostea de parinte, adevarat se socoteste ca moartea cu fiii lui e mai dulce decât o viata fara dânsii.
Astazi, când crestinii nu mai pot tine dupa sfintele canoane postul si viata morala, în ce conditii îi putem împartasi?
- Crestinii traiesc si ei momentele lor istorice, si nu sunt lipsiti de dorinte si de grijile vietii, dar sâmburele de adevar ce exista în om nu se poate sa nu rascoleasca si sa nu le trezeasca acea voce a fiintei superioare din ei -constiinta. Nu cred ca exista vreun crestin care sa nu aiba un sentiment suspendat de tresarire, si care sa nu se închine când aude bataia clopotelor, legata de o traditie religioasa sau un eveniment deosebit. El stie (cu acea scânteie divina din el) ca acest sunet sobru, sacru si patrunzator al clopotelor cheama viii, plânge mortii si împrastie viforele naprasnice.
Canoanele ramân valabile ca niste mari faruri de orientare, sa se vada, mai ales gravitatea pacatelor, ele având însemnarile si subînsemnarile lor, dar trebuie cunoscut ca au si elasticitatea lor. Lupta mare este sa-i vindeci rana, nu sa-l lasi singur ani întregi fara marile haruri ale Sfintelor Taine. Sfântul Ioan Gura de Aur zice: „Ani vrei sa-i dai? Trebuie sa-l însanatosesti!” Sa ajunga la o cunostinta de sine si sa intre singur în marile bogatii ale harurilor ceresti si sa stie ca venirea Mântuitorului, Care „S-a pogorât pâna în adâncurile mizeriei omenesti, nu ca sa anihileze faptura Sa, ci pentru a o transfigura”, ca marea jertfa a Mântuitorului s-a facut ca sa fim iertati prin pocainta de toate pacatele, si el, crestinul, sa ramâna într-o mare nadejde, fara sa se teama. Caci „nici o nenorocire nu înseamna ceva, si nimic nu este pierdut atât timp cât credinta ramâne în picioare, cât timp capul se ridica din nou, si cât timp sufletul nu abdica” (Maeterlink).
Nu trebuie apasat pe o puternica nevointa prin canonisire, ci mai mult pe o intensitate a ei. Nu timpul poate decide, ci calitatea vietuirii printr-o continua dispozitie sufleteasca, nedând loc la amaraciuni opace; printr-o sincera si apasata parere de rau, care-i va aduce o mai adevarata smerenie, atât de primita spre iertare si atât de binefacatoare spre viziuni noi si descoperiri mai presus de ratiunea omeneasca, cu care dragostea lui Dumnezeu îmbogateste pe omul smerit, iar nu pe cel încorsetat într-o încorsetare si aspra nevointa. Domnul Hristos Se daruieste mai cu placere unei inimi ranite, dar caita si smerita, decât unei inimi postite si rugate, dar care desigur, îsi cere dreptul. „Nici vaduva si nici fecioara n-au alta treapta în cer decât aceea pe care o fixeaza umilinta”.
Deci duhovnicul nu greseste micsorând timpul pocaintei în marea lui raspundere, ca spune Sfântul Vasile Cel Mare în canonul 74: „Cel care are putere de a lega si dezlega nu se canoniseste micsorând timpul pocaintei pentru cel care se caieste de buna voie spovedindu-se; ca unul ca acesta ajunge degraba la iubirea lui Dumnezeu”.
Cine iubeste pe fiii lui si mântuirea lor, ar trebui sa stie ca eforturile si marturisirea lor nu înseamna chiar nimic, pentru ca tu sa nu fii în inima lui si sa nu poti face pogoramânt împartasindu-l (eventual). Iisus Hristos, milostivul nostru stapân, S-a bucurat sa bage primul om în Rai un tâlhar care L-a marturisit, Iisus Hristos care a mustrat cu asprime pe mai-marii sinagogilor pentru împietrirea lor. Le-au luat-o înainte desfrânatele, tâlharii si vamesii, iertati cu blândete, si ramâneau încurajati sfintindu-si sufletele.
Iata deci cum Domnul Iisus, cu aceeasi iubire si blândete, doreste sa se daruiasca fiilor lui si este amânat de rigoarea si asprimea -iarasi- a „Legii”. Dumnezeu este milostiv si cauta pricini sa umple pe crestini de bogatia harurilor lui. Duhovnicul trebuie sa-si cerceteze fiii cu ochi patrunzatori si mâna usoara, cum spune Ilie Miniatis: „Spiritul omului nu-si poate întinde aripile aici pe pamânt daca nu se simte înconjurat de iubire, vesnicie si nemarginire”.
(Arhimandrit Arsenie Papacioc)
