Creatura, chiar pasibila de rau, e buna in sine; raul nu poate depasi niciodata binele si este rezolvabil
 
Aici trebuie sa observam, in primul rand, ca relativitatea ca posibilitate de schimbare a creaturii nu este rea in sine; ea nu e totuna cu necesitatea schimbarii in rau. Apoi, crearea fapturii cu incapacitatea de a pacatui, cu lipsa libertatii, este identica de fapt cu lipsa fiintei; acea "fiinta" ar fi fost lipsita de continut, caci numai spiritul ca vointa libera poate fi numit fiinta.

Mai ramane deci numai ipoteza: n-ar fi fost mai bine ta Dumnezeu sa nu mai fi creat nimic, din moment ce stia nu numai capacitatea din principiu, ci chiar realitatea aparitiei raului? Trebuie sa spunem ca in raspunsul la aceasta intrebare sta rezolvarea raului si (prin aceasta) raspunsul la toate obiectiile impotiva Providentei divine. Ipoteza de mai sus a fost prevazuta ca intrebare retorica si de Sfintii Parinti. Ei se ocupa de ea si-i dau si rezol­varea. Aducerea la existenta a lumii este preferabila, pentru ca ea nu com­porta numai posibilitatea raului, ci si vindecarea lui: "Cum ar fi fost mai bine: sa nu fi chemat deloc la viata firea omeneasca, deoarece stia de la inceput ca aceasta va apuca pe cale gresita sau, chemand-o si vazand ca s-a imbolnavit, s-o readuca prin pocainta la starea ei primordiala?". De asemenea, crearea lumii e buna in sine si pentru ca raul, chiar inerent fapturii, nu poate sa-L invinga niciodata, el nu poate sa-L depaseasca sau sa-L biruiasca pe Dumnezeu, in nici un fel. Dimpotriva, tocmai retinerea de a crea lumea datorita inerentei raului, ar fi insemnat intr-un fel, biruinta raului: "Dar daca Dumnezeu ar fi oprit sa existe aceia care aveau sa fie rai din pricina propriei lor vointe, atunci raul ar fi biruit bunatatea lui Dumnezeu". Crearea lumii, chiar cu posibilitatea aparitiei raului, nu poate fi inteleasa decat daca intelegem ca existenta este in sine buna, ca a fi in­seamna oricum mai bine decat a nu fi deloc (chiar rau fiind). Iar a fi in­seamna implicit si posibilitatea binelui, caci Existenta absoluta este identica cu Binele absolut. Posibilitatea aparitiei binelui in tot ceea ce fiinteaza sau posibilitatea vindecarii oricarui rau poate fi intemeiata pe faptul ca in Dum­nezeu, Binele este identic cu Atotputernicia: "intr-adevar, in atotputernicia Sa e destul de bun pentru a sti sa scoata binele chiar din rau, fie iertandu-1, fie vindecandu-l, fie facandu-l sa se intoarca in folosul celor drepti..".
 
Aceasta lunga si complicata argumentare poate fi inteleasa mai bine printr-o analogie din viata umana. Chiar cunoscand bine rautatea si nebu­nia lumii, nici un om nu se va retine de la fericirea de a fi parinte. Oricat de "logice", de puternice si de intemeiate -argumentele impotriva facerii copilului sunt oricand mai ne-logice si mai nebune decat "nebunia" de a aduce pe lume o fiinta intr-o lume nebuna: pentru simplul fapt ca existenta si fiinta, oricat de deficitare, sunt din principiu superioare si pereferabile nefiintei. Ideea existentei este buna in sine, caci Dumnezeu este si Cel atot­puternic, incat aceasta constiinta depaseste si invinge orice rau. Desigur ca Dumnezeu putea sa nu creeze nimic si astfel s-ar fi exclus din principiu orice deficienta. Dar aceasta, L-ar fi contrazis esential pe Dumnezeu ca dinamism iubitor etern. Trebuie sa nu uitam niciodata ca nici un rau nu-L depaseste si nu este irezolvabil la Dumnezeu.
 
Explicarea raului prin libertatea vointei inseamna "explicarea raului tot prin rau, ca vointa sa poata pacatui trebuia ca ceva rau sa existe deja in ea sau in jurul ei". Sfintii Parinti au intuit exceptional ca posibilitatea raului nu poate fi atribuita in sine nici unei vointe; cu alte cuvinte ca raul, ca lipsa a binelui, nu poate tine decat de relativitatea binelui in creatura. Creatura are un bine limitat in chip esential, tocmai din cauza ca e creatura. Numai Dumnezeu e Binele absolut, de aceea numai El este din principiu imuabil. Oricat ar fi de buna faptura pe care a creat-o, ea nu poate fi egala cu El, deci nu poate fi buna in chip absolut, decat numai relativ. Aceasta relativitate a binelui creaturii permite si este deja in sine o deficienta. Ea face posibil raul, in principiu, dar nu in chip necesar. Posibilitatea raului sta in posibilitatea schimbarii unei fiinte. Posibilitatea de schimbare a creaturii este data fiintial, insasi aducerea lor la existenta din nefiinta fiind, int-un fel, o schimbare: "Schimbatoare sunt, dupa natura, toate fap­turile, caci facerea lor a inceput prin schimbare. De aceea, fapturile sunt in mod necesar schimbatoare prin natura lor. Nu este oare schimbare aducerea la fiinta, din nefiinta? Numai Dumnezeu este prin natura neschim­bator, fiind necreat si vesnic". In acest sens, Sfantul Vasile cel Mare atrage atentia ca "nu ar fi cazut Lucifer cel ce rasare de dimi­neata, nici nu s-ar fi strivit de pamant, daca ar fi fost din fire incapabil de rau". Putem intelege asadar ca libertatea fapturilor, desi reala si pozitiva, a putut inclina spre rau numai datorita deficientei fiintiale a creaturilor, cu alte cuvinte, datorita faptului ca ele n-au cum sa fie absolut bune (sau Bi­nele absolut) caci acesta e numai Dumnezeu. Numai ceea ce este absolut este incapabil din principiu de orice defectiune. Creatura era in principiu capabila de defectiune pur si simplu pentru ca nu era fiinta absoluta. Cu aceasta ajungem insa, vrand-nevrand, la intrebarea de fapt, daca orice crea­tura este deficienta prin insusi neabsolutul sau realtivitatea ei, atunci Dum­nezeu - stiind bine aceasta deficienta si implicit aparitia raului - "de ce a mai creat ceva? De ce n-a preferat sa ramana singura existenta, din moment ce nu putea sa apara nicidecum ceva incapabil in chip principial de rau?

Reformatorii au fost mai scolastici decat se crede; au ajuns mai catolici decat papa. Ei au ajuns sa vada - in vreun fel oarecare - o cauza a raului in vointa lui Dumnezeu, pen­tru ca erau obsedati de cauze si de explicatii. Daca ar fi fost fideli Scripturii si Traditiei ar fi fost obligati sa constate ca, intrucat nu are fiinta in sine, raul nu are nici o cauza eficienta in sine. Toata Traditia Bisericii se consti­tuie intr-un cor urias care nu osteneste sa repete obsesiv ca, intrucat raul nu are fiinta, nu-si are nici cauza in fiinta. Raul este de fapt slabirea sau lipsa de fiinta. Dionisie Areopagitul spune: "De aceea, nici ipostas nu are raul ci par-ipostas, existand nu prin sine ci in dauna binelui". Sfantul Vasile cel Mare spune lapidar ca "raul nu este decat lipsa binelui (privatio boni) ", aceasta formulare devenind apoi lozinca insusita de toti Parintii ulteriori. Aratand ca raul e total strain de fiinta, ca nu poate fi atribuit in nici un fel fiintei, Sfantul Maxim Marturisitorul detaliaza nefiinta raului astfel: "Raul nu era, nici nu va fi ceva ce subzista prin firea proprie. Caci nu are in nici un fel fiinta sau fire, sau ipostas sau putere, sau lucrare in cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relatie, nici loc, nici trup, nici pozitie, nici actiune, nici miscare, nici aptitudine, nici patima contemplata in chip natural in vreo existenta, si in nici una din toate aces­tea nu subzista prin vreo inrudire naturala. Nu e nici principiu, nici mijloc, nici sfarsit". Neavand fiinta, raul nu poate fi decat un accident in Fiinta, o inexistenta ontologica, o cadere a fiintei spre neant. Dar neantul sau nimi­cul nu are cauza, de aceea cauza raului nu poate fi in nici o fiinta, asa cum se cred obligati sa raspunda toti cei care cauta originea raului in materie, in diavol sau chiar in Dumnezeu.

Pr.Prof. dr. GEORGE REMETE