Dumnezeu a pus tristetea in noi. Dar nu ca sa ne facem rau, la vreme si in situatii nepotrivite, distrugandu-ne astfel sanatatea sufletului si a trupului, ci ca sa dobandim prin ea cat mai mult folos duhovnicesc. De aceea, nu trebuie sa ne intristam atunci cand patim ceva rau, ci atunci cand savarsim ceva rau. Insa noi am facut totul pe de-a-ndoaselea. Astfel, chiar daca am savarsi nenumarate rele, nu ne intristam. Dar daca patim si cel mai mic rau, cadem in cea mai adanca mahnire si nu ne mai gandim ca tristetile sunt semnul grijii pe care Dumnezeu o are fata de noi.
Dar de ce vorbesc numai despre tristetile acestei vieti? Oare amenintarea osandei vesnice nu este tot un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, mai mult chiar decat fagaduinta bucuriei vesnice? Pentru ca daca n-ar exista amenintarea chinurilor fara sfarsit, putini ar fi aceia care ar castiga mantuirea. Pentru noi, lenesii, nu ajunge fagaduinta bunatatilor ceresti. Trebuie sa ne temem, ca sa ne miscam spre virtute.
Asadar, tristetea si mahnirea nu ne-au fost date ca sa suferim cand ne moare o persoana apropiata, cand pierdem bani sau cand suntem incercati de vreo nenorocire, ci ca sa ne ajute in lupta noastra duhovniceasca. Sa ne intristam nu pentru raul pe care ni-1 pricinuieste aproapele, ci pentru pacatele noastre, cu care il intristam pe Dumnezeu. Pacatele il alunga pe Dumnezeu, pe cand supararile pe care ni le pricinuiesc ceilalti il aduc aproape de noi, ca sa ne apere.
Si oricum ar fi, sa stii ca de tristeti, chinuri, ispite si suparari nu scapi in viata de pe pamant. Trebuie sa dai piept cu toate acestea fara teama, inarmat fiind cu credinta, nadejde si rabdare. Sa iti doresti sa nu cazi niciodata in ispita. Dar cand Dumnezeu ingaduie ca cazi, sa nu te superi, nici sa nu te tulburi in inima ta. Fa in schimb tot ce poti, ca un ostas vrednic al lui Hristos.
Cand esti chemat la lupta duhovniceasca, sa-ti aduci aminte de izbanzile sfintilor mucenici si sa te lupti cu vitejie, entuziasm, credinta si bucurie.
Crestinul nu se poate intrista decat atunci cand el sau aproapele sau fac ceva impotriva voii lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie sa se intristeze cei care sunt vorbiti de rau, ci cei care vorbesc de rau. Pentru ca cei care sunt vorbiti de rau nu vor trebui sa dea socoteala pentru vorbele care s-au spus despre ei. Cei ce trebuie sa se nelinisteasca si sa tremure sunt oamenii care ii vorbesc de rau pe ceilalti, caci mai devreme sau mai tarziu vor fi dusi fara voia lor dinaintea tronului de judecata a lui Dumnezeu, unde vor da socoteala pentru spusele lor. De asemenea, cei care vorbesc de rau trebuie sa se nelinisteasca si pentru cat anume din ce au spus este adevarat.
Asadar, oamenii pacatosi sunt vrednici de mila, chiar daca nici un om nu vorbeste rau de ei. Dimpotriva, vrednici de a fi invidiati sunt oamenii virtuosi, chiar daca lumea ii dispretuieste. Pentru ca atunci cand omul are constiinta curata, oricate valuri s-ar ridica asupra sa, el va ajunge negresit la un port linistit.

Sufletul care sufera de intristare si mahnire nici nu va putea sa se foloseasca din cele ce ii spui, nici nu va putea sa spuna vreun lucru bun de la el. La fel cum un nor gros impiedica razele soarelui sa ajunga pe pamant, si tristetea, ca un alt nor gros, acopera sufletul si nu il lasa sa fie luminat de razele ratiunii. De aceea, de obicei, omul adancit in tristete, fie vorbeste aiurea, fie sta in tacere. Va aduceti aminte de cei trei prieteni ai lui Iov? Atunci cand l-au vazut plin de rani si sezand pe necuratii, au izbucnit in plans si si-au rupt hainele de pe ei. Dupa aceea, au stat cu el timp de sapte zile si sapte nopti. Dar vazand cat de mare era durerea lui, nici unul nu a deschis gura sa spuna ceva. Stiau ca pentru omul care sufera, cea mai buna este tacerea si linistea (Iov 2, 11-13).
Dar noi sa nu ingaduim sa fim atat de tristi, incat fie sa vorbim fara sens, fie sa ne cufundam cu totul in tacere. S-a abatut asupra noastra vreo ispita sau vreo incercare? Dumnezeu, Care a ingaduit sa fim ispititi, Stie si cand va inceta ispita. Fiind atotputernic, Dumnezeu poate sa ne scape de orice rau atunci cand vine vremea, mai ales daca ne pocaim pentru pacatele noastre si ne intoarcem aproape de El.
Sunt, cu adevarat, vrednici de admirat cei care primesc cu bucurie sa arda in focul ispitelor. Acestia ne aduc aminte de cei trei tineri, Anania, Misail si Azaria pe care nu ii atingeau flacarile din cuptorul unde fusesera aruncati de regele Babilonului Nabucodonosor pentru faptul ca nu voiau sa se lepede de credinta in adevaratul Dumnezeu (Dan. 3, 1-33). Credinta si dragostea lor fata de Dumnezeu erau atat de mari, incat au primit moartea cu bucurie. Iar in cuptor fiind, nu faceau nimic altceva decat sa slaveasca numele lui Dumnezeu. De aceea, El nu a ingaduit sa fie atins nici un fir de par de pe capul lor. Astfel, au iesit din cuptor biruitori, iar aceasta intamplare minunata este pomenita si astazi de catre oameni.

Acelasi lucru se poate spune si despre sfinti, ii admiram si ii cinstim pentru ca au indurat cu bucurie primejdii, prigoane, vorbele rele, chinuri si chiar moartea. I-au impresurat o mie de ispite, iar ei nu s-au intristat. Au trecut prin primejdii nenumarate si au ramas cu sufletul senin. Au fost dusi la taiere, iar ei se bucurau. Ceea ce pentru omul de rand este o mare nenorocire - vorbesc acum de pierderea vietii -, pentru ei a fost cea mai mare binecuvantare, fiindca au cunoscut ca pentru robii credinciosi ai lui Dumnezeu moartea nu este decat eliberarea de chinurile pamantesti si mutarea in vesnicia preadulcei imparatii ceresti. Au mai cunoscut, insa, ca daca este nevoie, omul este izbavit in chip minunat de moartea trupeasca, atunci cand crede si nadajduieste fara sa sovaie in pronia lui Dumnezeu.
Amintiti-va ce s-a intamplat in timpul calatoriei Apostolului Pavel la Roma, ca prizonier. Pe cand vaporul in care se aflau el si soldatii care il insoteau ajunsese in apropiere de tarmurile Cretei, s-a pornit dintr-odata o furtuna puternica pe mare. Furtuna a continuat mai multe zile, astfel incat calatorii isi pierdusera nadejdea ca isi vor mai putea salva vietile. Atunci Pavel, dupa ce a chemat la el echipajul si pe calatori, a spus: Dar acum va indemn sa aveti voie buna, caci nici un suflet dintre voi nu va pieri, ci numai corabia. Caci mi-a aparut in noaptea aceasta un inger al Dumnezeului, al Caruia eu sunt si Caruia ma inchin, zicand: "Nu te teme, Pavele. Tu trebuie sa stai inaintea Cezarului; si iata, Dumnezeu ti-a daruit pe toti cei ce sunt in corabie cu tine ".
Mereu sa-1 avem in gandul nostru pe Apostolul Pavel, care a fost atat de incercat, dar care a si primit nespuse binecuvantari de la Dumnezeu. Este foarte folositor sa ne aducem aminte de binefacerile lui Dumnezeu asupra oamenilor. Este ca atunci cand ne aducem aminte de binele pe care ni 1-a facut vreun prieten: dragostea noastra fata de el sporeste. De aceea, sa ne amintim mereu de primejdiile din care ne-a izbavit Dumnezeu, iar evlavia noastra fata de El va creste si ne vom stradui mai mult sa-I placem si sa dobandim virtutile sfinte.
Prin cate incercari n-a trecut Pavel! El insusi vorbeste despre ele, pe scurt, intr-o Epistola adresata corintenilor: In osteneli mai mult, in inchisori mai mult, in batai peste masura, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fara una. De trei ori am fost batut cu vergi; o data am fost batut cu pietre; de trei ori s-a sfaramat corabia cu mine; o noapte si o zi am petrecut in largul marii. in calatorii adeseori, in primejdii de rauri, in primejdii de la talhari, in primejdii de la neamul meu, in primejdii de la pagani; in primejdii in cetati, in primejdii in pustie, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii cei mincinosi; In osteneala si in truda, in privegheri adeseori, in foame si in sete, in posturi de multe ori, in frig si in lipsa de haine. Pe langa cele din afara, ceea ce ma impresoara in toate zilele este grija de toate Bisericile . (Sfantul Ioan Gura de Aur)