Inaintarea dincolo de cunoasterea naturala nu poate avea loc fara un program ascetic de rugaciune, priveghere si pocainta. Atunci cand se spune ca imparatia (sau mai corect, imparatirea) lui Dumnezeu este inlauntrul nostru inseamna ca "ne straduim sa ingaduim imparatirea lui Dumnezeu in inimile noastre [si] ca dorim ca voia Lui sa se implineasca in inima noastra".
Cand dorim cu adevarat sa-L vedem pe Dumnezeu, sa avem imparatirea lui in fiinta noastra, El patrunde cu dragoste in inimile noastre pentru ca noi sa-L putem gasi. Prin mijlocirea Duhului Sfant, El se pogoara neincetat in inimile noastre iar noi II putem gasi acolo, aproape de noi si nu in "departare", dincolo de zarile universului. Nu trebuie sa facem apel la imaginatie sau sa iesim in afara trupului pentru a cunoaste pe Dumnezeu, pentru ca El ni se descopera in chip nemijlocit in inimile noastre. Ca sa il gasim pe Dumnezeu, ne rugam coborand mintea in inima.Procesul existential al purificarii incepe cu ceea ce se numeste "paza mintii", la care se ajunge cu ajutorul trezviei si al rugaciunii. Acest lucru presupune o cat mai mare atentie la patrunderea stimulilor exteriori (indeosebi ispite) si o deprindere personala pentru cantarirea lucrurilor pe care Ie primim.
Rugaciunea, sau amintirea lui Dumnezeu, asigura "leacul" suferintei pe care o creeaza patimile. Este evident motivul pentru care ortodoxia si-a randuit rugaciunile intr-un fel anume. Acest fapt asigura nu numai vindecarea ratiunii ci a intregii persoane. Datorita acestei posibilitati, se aseamana rugaciunea cu psihoterapia, putand fi numita "contributia crestin-ortodoxa la demersul psihoterapeutic." Este foarte probabil ca rugaciunea, impreuna cu stiinta ei proprie, sa aiba un efect fiziologic in lupta impotriva patimilor care in cele din urma duc la pacat.
Printr-o nevointa duhovniceasca autentica, ar putea fi posibila crearea de sinapse in creier si/sau inchiderea circuitului altora, modificarea fluxului neurotransmitatorilor si revizuirea metabolismului glucozei in zonele afectate din creier. Atunci cand nu luptam in astfel de situatii, primim aceste ispitiri si patimi in mintea noastra si chiar puteam crea sinapse noi in creier pentru a inlesni patima, sau inrobirea la care se ajunge prin patima.
Amintirea lui Dumnezeu prin rugaciune; deci impartasirea de energiile curatitoare nu trebuie sa fie prost inteleasa cum ca firea umana ar avea nevoie de schimbare, ci ca vointa are nevoie sa fie indepartate inclinarile catre pacat si tulburarile care sufoca legatura noastra cu Dumnezeu. Fara Dumnezeu, oamenii nu pot face nimic bun, dar nici Dumnezeu nu poate face nimic in privinta bunatatii oamenilor fara colaborarea acestora. Constiinta este cea care asigura locul de intalnire intre energia noastra si energia lui Dumnezeu.
Un argument existential pentru pasii firavi pe care i-am facut pe calea catre curatia inimii/constiintei apare atunci cand ne facem rau prin cele la care privim sau prin ceea ce spunem. Atat "vederea duhovniceasca" cat si "vorbirea duhovniceasca" dezvaluie roadele despatimirii care rezulta in urma amintirii lui Dumnezeu. Asa cum a spus Hristos: "de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat" (Matei 6:22).Chiar si cineva care si-a pierdut vederea, isi va putea aminti ceea ce a vazut si inca isi va hrani patimile cu ajutorul ochilor. Tot asa, infranarea de la prea multa vorba ar trebui sa fie mai mult decat pur si simplu "a tacea." De exemplu, atunci cand cineva ocaraste pe altcineva, incredintat ca face asta "pe buna dreptate", acesta vadeste lipsa inaintarii pe calea purificarii.
Potrivit Sfintilor Parinti, daca vietile credinciosilor s-ar desfasura numai dupa un program launtric, fara fapte bune, atunci nu ar mai fi credinciosi fata de Dumnezeu ci ar fi o dovada a necredinciosiei (apistea). Practicarea virtutilor dezvaluie deja colaborarea cu energiile lui Dumnezeu. Prin urmare, ar fi mai potrivit sa nu vedem in virtute (desi nu este un termen scripturistic), o componenta a caracterului uman ci o marturie a binelui savarsit cu ajutorul Binelui. Atunci cand cerem iertarea lui Dumnezeu pentru caderea in pacat, cerem iertare si constiintei noastre pentru ca ne-am abatut de la calea virtutii.
Oamenii pot atinge comuniunea cu un "Dumnezeu [Care] este iubire" (1 loan 4:8) doar prin practicarea neincetata a iubirii. Sfintenia desavarsita consta in dragoste desavarsita mai degraba decat in comportament impecabil. Atunci cand vom dobandi in rugaciunea noastra amintirea continua a lui Dumnezeu, nu vom mai fi atat de susceptibili sa ne gandim la noi insine si mult mai inclinati sa actionam pentru binele semenilor nostri. A-ti sacrifica propriul ego pentru altcineva poate fi un lucru dureros dar in acelasi timp poate fi si o binecuvantare. Si mai poate fi primul pas in inaintarea din slava in slava prin practicarea iubirii jertfelnice.
"Pe masura ce urcam pe aceasta cale [theosis], ne ridicam deasupra oricaror conceptii pamantesti despre morala catre cunoasterea desavarsita care nu este altceva decat iubirea desavarsita; sfintenia desavarsita este plinatatea iubirii jertfelnice intru Hristos. Dragostea dumnezeiasca se impotriveste pornirilor rele ale naturii noastre cazute iar iubirea jertfelnica in Hristos ne ajuta sa vedem caderile si patimile celorlalti ca si adevarata suferinta care are nevoie de vindecare. Inimile noastre pot apoi imbratisa suferintele acestora ca sa ii putem ajuta sa se vindece daca cumva ni se ofera aceasta sansa. Intregul nostru fel de a vedea lucrurile se schimba astfel incat nu-i mai privim pe ceilalti cu mandrie, fatarnicie si nici nu-i condamnam, ci purtam o iubire jertfelnica pentru toti oamenii si intr-adevar, pentru tot universul."
Andrew Sopko
