Umanitatea pe care o observam si din care facem parte este o umanitate divizata. Este divizata in primul rand in fiecare dintre noi: (eul) este un teatru de umbre, de personaje nevrotice ale caror sfori nu le tragem noi, ci mai degraba ele le trag pe ale noastre. Facultatile noastre sunt si ele divizate si ierarhia lor bulversata: o inteligenta pur cerebrala, care compara, o inima in incertitudine, abandonata fortelor subconstientului, care confunda. Si iata-ne de-a rostogolul, fara un centru de referinta pentru a impaca totul.Dezbinati in noi insine, la fel suntem si intre noi: indivizi dusmani, singuratici sau confundati, singuratici in confuzia insasi. Aceasta este ceea ce teologia numeste conditia caderii.Limitandu-ne la aceasta conditie nu am putea elabora o antropologie crestina. Gandirea ar merge in gol. A analiza individul doar in conditia sa de separare, ar insemna a ne inchide intr-o viziune mioapa, rezultat al alienarii noastre, alienare care nu este numai sociala, ci fundamentala, ontologica.
"Lacasul omului este Dumnezeu", zicea batranul Heraclit.Atunci cum putem intra in aceasta cunoastere a omului care nu se lasa atinsa fara descoperirea lui Dumnezeu? Nu prin stiinta, in sensul de stiinta umana, pe care noi o salutam si o recunoastem in trecere, ci prin cunoasterea crestina, care este o cunoastere in credinta, o cunoastere al carei organ nu este o facultate separata, ci omul intreg.
Pe scurt: o cunoastere care debuteaza si progreseaza prin pocainta. Mai bine zis, impreuna cu Evanghelia si cu Parintii greci, metemoia, in sensul de reintoarcere a constiintei noastre de a fi, de trecere coperniciana de la geocentrismul eului (individual sau colectiv) la heliocentrismul care descopera, in profunzimea fiintelor si a lucrurilor, jurul soarelui dumnezeiesc.
Dar mai intai trebuie sa te ciocnesti de peretii inchisorii tale. Una dintre cele mai potrivite definitii ale decaderii noastre a fost data de Sfantul Andrei al Cretei, un calugar din secolul al VII-lea al carui canon de pocainta il citim la inceputul Postului Mare. Simbol al pocaintei care ne pregateste pentru a primi Invierea. "Omul este idolatru fata de el insusi", zice Sfantul Andrei. El a deturnat spre sine insusi capacitatea de venerare, de cult, care constituie fondul naturii sale. Prin aceasta omul se separa - atat cat depinde de el - de Izvorul vietii si se gaseste reintors spre neantul, spre nimicul din care este creat. Caci in aceasta moarte se ghiceste o consecinta a milei lui Dumnezeu. Pe masura ce omul avanseaza in destinul sau, isi da seama ca totul se termina:"prea mult a facut, prea mult a vazut" si, cum zice talharul pe cruce: "Noi dupa dreptate primim ce ni se cuvine dupa faptele noastre" (Lc.23, 41). Dar moartea, starea de moarte din timpul vietii chiar, inseamna in sens mult mai larg o existenta "impotriva naturii", impotriva setei de eternitate, a acestei nevoi de sarbatoare care constituie adevarul nostru de taina. In acest sens, suntem in moarte.
Una dintre cele mai uimitoare trasaturi ale epocii noastre este ca adevaruri spirituale pe care nu de mult le vadeau doar oamenii contemplatiei, ai rugaciunii, devin astazi realitati istorice.
Si aceasta este conditia noastra. in care trebuie sa ucidem pentru a manca, pana cand murim si natura cangrenata ne absoarbe; in care trebuie sa ucizi de asemenea in atatea feluri pentru a gasi o siguranta trecatoare; in care se cauta siguranta prin stapanirea lumii - pe care o facem sa devina astfel mormantul nostru: in care, prin eros-ul care doreste eternitatea, servim in definitiv doar la perpetuarea speciei. Si acestea sunt tot atatea aspecte a ceea ce ascetii numesc "patimi" si care s-ar putea numi "idoli". Devenita impersonala, natura aserveste omul si-l inghite in moarte. Printr-o dimensiune intreaga a existentei noastre decazute, noi suntem nu numai in moarte, ci deja, aici si acum, in iad. Caci esenta omului, nu este nimic altceva decat setea de a fi Dumnezeu. Aceasta sete de a fi Dumnezeu, aceasta sete de absolut, respinsa cu indiferenta, il distruge, il identifica cu moartea.
Nici Evanghelia nici marea traditie crestina nu construiesc un Dumnezeu razbunator, terorist, si castrator. In inima mesajului evanghelic nu este nimic altceva decat Dragostea infinita, jertfelnica, datatoare de existenta, respectand libertatea noastra "pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Fil.2, 8).
La cei mai mari marturisitori ai perioadei patristice, de la Sfantul Irineu de Lyon la Sfantul Grigore de Nyssa si la Sfantul Maxim Marturisitorul, tema creatiei omului de catre Dumnezeu este interpretata in sensul unui risc cautat voluntar de Creator, a unei vulnerabilitati infinite asumata de acum inainte de catre El. Caderea - acest simbol al unei asemenea forte, a carei experienta o facem in fiecare clipa - devine incercarea libertatii, incercare necesara constiintei, tara de care nu exista dragoste personala. Daca Dumnezeu indeparteaza pe om de la Pomul Vietii, o face pentru ca el sa nu fie eternizat in stare de separare. Caci aceasta stare (care este si a noastra), daca ar fi cufundata ca atare in Lumina divina, n-ar putea fi decat un iad, si inca un iad iremediabil. Sa ne gandim la acele momente in care, plini de minciuna si de marsavie, a trebuit sa infruntam privirea "neindurator" de inocenta a unui copil! O singura clipa de iubire tradata, de incredere batjocorita, daca ar fi cercetata de mintea mea cu o constiinta - total lucida - de Dumnezeu, s-ar revela o eternitate infernala. Cat de mult avem nevoie de istorie, de rabdatoarea "pedagogie" a lui Dumnezeu, de crucea eliberatoare a lui Hristos!
Conditia de muritori pe care pacatul o antreneaza nu este deci o pedeapsa, ci cel mult, s-ar putea spune, o autopedepsire pe care Dumnezeu o intoarce, o transforma in remediu, in leac. Omul moare pentru ca refuza pe Cel Viu si exclude pe Creator din creatia Sa. Dar Dumnezeu se va intrupa si va muri pentru ca moartea insasi sa se umple de dragostea Sa si sa devina pentru om inviere.
(Olivier Clement)
