Nimicul nu e un vid real, alaturi de Dumnezeu ca plenitudine a existentei, sau ca existenta nemarginita; un vid de care Dumnezeu ar fi marginit prin fire, sau printr-o anumita restrangere a Lui, ca sa scoata din el lumea creata. Aceasta i-ar da un anumit sens pozitiv. Ca atare nu inseamna o anumita micsoarare de Sine a lui Dumnezeu in favoarea lumii pe care o creeaza.
"Este inexact si insuficient a spune ca lucrurile sunt create si plasate in afara lui Dumnezeu. Insusi acest "in afara" este pus numai de creatie si creatia din nimicul din afara este tocmai o astfel de punere a unui "altceva" alaturi de Dumnezeu. Minunea creatiei consta in aceea ca apare altceva cu totul nou, ca picatura eterogena a creatiunii exista alaturi cu "nemarginitul ocean al existentei", cum zice Sf. Grigorie de Nazianz. >b>Este o infinita distanta intre Dumnezeu si creatie, dar distanta "nu de loc, ci de natura", cum spune Sf. Ioan Damaschin" (G. Florovsky, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Damaschin).
Avem in aceasta, pe de o parte, o mare coborare a atentiei lui Dumnezeu la nimicnicia creatiei, dar pe de alta parte, tocmai in ea manifestarea negraitei Lui bunatati. Cu cat e mai mic cel la care se apleaca cineva, cu atat arata acela in aceasta aplecare o mare bunatate.
Nimicul inseamna numai ca Dumnezeu n-a scos nici din Sine, nici din altceva lumea; sau ca inainte de actul creatiei n-a existat vreo substanta din care ea ar fi fost adusa la existenta; si nu i-a dat nici din fiinta Lui existenta. Dupa definitia lui Toma d'Aquino, "creatiunea este producerea unui lucru dupa substanta lui totala, nepreexistandu-i nimic (nullo praesuposito) necreat sau creat". Sf. Parinti rasariteni spun ca lumea a fost adusa la existenta "din ceea ce nu este".
A nu fi avut nevoie de ceva pentru a crea lumea, nu inseamna o marginire a lui Dumnezeu, ci dimpotriva, semnul atotputerniciei, sau al puterii Lui nemarginite.
De fapt, in coborarea la o lume creata marginita se arata, pe de alta parte, o negraita marime a iubirii, cum se arata in crearea ei din nimic atotputernicia Lui. Constatam deci paradoxul: Dumnezeu isi arata, creand lumea si intrand in relatie cu ea, pe de o parte atotputernicia si nemarginirea iubirii ocrotitoare si mangaietoare, pe de alta nu-si poate revarsa in ea toata puterea, caci aceasta ar avea ca efect distrugerea ei.
E o putere si in a ocroti un bob de roua intr-o palma care-l poate distruge, sau a tine ca tata in bratele iubitoare, dar si coplesitoare ca putere, copilul fraged, usor de strivit. Dumnezeu nu se limiteaza de lume ca de ceva alaturat, caci o cuprinde in Sine, sau El se salasluieste in ea, depasind-o infinit si invaluind-o in infinitatea Sa, traindu-Se intreg in ea si dincolo de ea in Sine insusi, ca izvor din care se da atata putere cat poate primi ea si anume fiintele constiente mai multa si unele din ele mai mult, asa cum tatal revarsa in intelegerea copilului imbratisat, atata putere cat poate cuprinde el, si unul din ce in ce mai multa, pe masura cresterii spirituale, altul foarte putina.
Toata puterea Lui asupra ei si-ar putea-o manifesta Dumnezeu numai cand ea ar fi din fiinta Lui. Dar aceasta, pe de alta parte, n-ar mai fi o lume creata, semn al atotputerniciei Lui. De aceea, doctrinele panteiste nu pot explica insuficientele lumii, decat dintr-o anumita marginire a esentei emanatoare.
Dumnezeu se coboara, deci, dand existenta din nimic unei lumi marginite, dar o face aceasta benevol si isi arata, pe de alta parte, in aceasta atotputernicia. Micimea lumii create nu-L arata si pe El mic, in esenta, cum il arata doctrina emanationista, ci nemarginit in putere si in iubire. Pe de alta parte, coborarea la nivelul ei arata caracterul Lui superior sau personal, caci o face aceasta de bunavoie.
In crearea lumii este pe de o parte o coborare, pe de alta se manifesta puterea si libertatea lui Dumnezeu si pentru ca El ar fi putut sa n-o creeze. Ea n-are in ea nimic careia si-ar datora existenta, in creatie se reveleaza o mare minune. Lumea ar fi putut si sa nu fie peste tot. "Dumnezeu n-a avut nevoie de ea" (G. Florovski).
Daca Dumnezeu, desi a gandit lumea din veci, n-a fost silit sa o si creeze, sau ar putea sa si distruga lumea pe care a gandit-o din veci si sa creeze si alta la care a putut sa si gandeasca sau a gandit de fapt, alegand pe cea care a voit-o, El poate sa gandeasca in veci in asa fel si diferite lucruri, ca sa nu sileasca nici pe oameni sa le implineasca.
Libertatea Lui fata de lucrurile prevazute poate sa dea si oamenilor o libertate privitoare la lucrurile prevazute de El. in nici un fel lumea nu-L sileste pe Dumnezeu intru ceva. Dar Dumnezeu se poate angaja la ceva si aceasta angajare benevola nu si-o dezminte. Iar prin aceasta cere si omului sa tina seama de angajamentul Lui. Si daca omul nu o face, inseamna ca nu se arata ascultator de El, ceea ce-1 desparte sufleteste de Dumnezeu si-i aduce suferintele prelungite chiar etern, daca nu se caieste.
O lauda deplina nu pot aduce lui Dumnezeu decat creaturile constiente, pentru ca numai ele traiesc bucuria existentei ce li s-a dat. Lauda aceasta o aduc lui Dumnezeu ingerii si oamenii. Natura materiala si animala da oamenilor un motiv in plus pentru bucuria existentei lor. Caci ea face oamenilor posibila o existenta complexa, bogata, un prilej de putere si pentru ei, facand mai vadita maretia si iubirea lui Dumnezeu fata de ei, ca surse de imbogatire a existentei lor. Ea se incadreaza prin aceasta in existenta lor. Ei nu pot trai deplin bucuria de existenta fara ea.
De aici se vede ca lumea materiala si animala e facuta pentru oameni, ca fiinte constiente. Ei lauda de aceea pe Dumnezeu si prin natura materiala si animala; vad marirea iubitoare a Lui coborata la ei si in existenta acelei naturi.
Astfel, prin oameni aduce si lumea materiala si animala lauda ei lui Dumnezeu. Oricat ar fi ea de minunata in puterea si rationalitatea ei armonioasa, de o complexitate de necuprins, daca ar fi fara om ar fi fara sens. Lauda ei obiectiva si nedeplina capata sens numai inclusa in lauda constienta a oamenilor.
Daca Dumnezeu n-ar fi creat decat lumea materiala si animala inconstienta, s-ar fi putut spune ca a creat-o numai pentru Sine, ca sa-si vada in ea rationalitatea si puterea Lui, deci ca El a avut nevoie de aceasta, caci ea n-ar avea o bucurie de existenta ei. Iar o lume fara om, oricar ar fi de rationala si plina de semne ale puterii lui Dumnezeu, n-ar arata deplin puterea si rationalitatea Lui si deloc iubirea Lui. L-ar arata ca pe un dumnezeu insuficient sau cel putin capricios in El insusi.
Dar coborarea lui Dumnezeu la lume, care face cunoscuta marirea Lui, se arata mai ales in relatia Lui cu ea, ca lume temporala. Caci in aceasta se arata o participare a Lui la temporalitatea lumii si o legatura a Lui cu lumea schimbatoare pentru a o conduce cu conlucrarea ei libera - posibila prin darul Lui - la inaltimea Lui si unirea vesnica cu El.
Pr. Prof. Dumitru Staniloae
