Atât în dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, precum şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, noi avem o mulţime de mărturii temeinice prin care se dovedeşte că Dumnezeu pedepseşte cu mare urgie pe cei ce se ocupă cu «necromanţia» (vorbirea cu morţii). Mântuitorul ne învaţă că sunt fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Luca 1, 45; Ioan 20, 29). Iar marele Apostol Pavel arată că nouă, celor ce am crezut în Hristos, în veacul de acum ni se cade a umbla în puterea credinţei şi nu în a vederii, căci zice: umblăm prin credinţă, iar nu prin vedere (II Cor. 5, 7).
Dar demonii cei iscoditori îi învaţă pe oamenii cei asemenea lor să nu fie mulţumiţi cu învăţătura Mântuitorului şi a apostolilor Săi – de a umbla în puterea şi adeverirea credinţei celei în Hristos –, ci să voiască cu orice preţ să vadă cu ochii lor, în chip simţit, cele ce trebuie a fi lăsate pe seama credinţei, deoarece credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrărilor celor nevăzute (Evrei 11, 1).
Omul care recurge la practicarea necromanţiei este un mare vrăjmaş al lui Dumnezeu, care nu ascultă de poruncile Lui, nu se mulţumeşte cu cele descoperite pe calea credinţei şi cu cele descoperite nouă de Dumnezeu prin Sfintele Scripturi, ci caută să iscodească, asemenea demonilor, care îl îndeamnă la lucruri neîngăduite de Dumnezeu. Şi astfel, crezând acelor năluciri drăceşti, el ajunge să se depărteze de Dumnezeu şi de învăţătura Bisericii lui Hristos.
Unii dintre cei ce practică aceste urgii – de a chema spiritele morţilor sau mai bine zis ale dracilor – aduc ca mărturie exemplul lui Saul, care ar fi practicat acest lucru prin chemarea sufletului lui Samuel, la vrăjitoarea din Endor (I Regi 28). Dar să ia seama unii ca aceştia, care urmează în răutate pe Saul, că se fac vinovaţi de pedeapsa lui Saul înaintea lui Dumnezeu. Căci tocmai pentru această fărădelege a pierdut Saul şi împărăţia şi viaţa şi a fost osândit de Dumnezeu căzând în uciderea sabiei sale (I Regi 31; I Paral. 10).
Pedeapsa lui Saul pentru nelegiuirea vorbirii cu morţii o arată Sfânta Scriptură, zicând: Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea Domnului, pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a întrebat şi a cercetat o vrăjitoare şi nu a cercetat pe Domnul. De aceea a şi fost el omorât şi domnia a fost dată lui David, fiul lui Iesei (I Paral. 10, 13–14). Aşadar, cine vrea să-i urmeze lui Saul în nelegiuirea chemării spiritelor morţilor, să aştepte de la Dumnezeu urgie şi pedeapsă, asemenea cu a lui Saul.
Dumnezeu a poruncit în Vechiul Testament: Să nu alergaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cu ei (Lev. 19, 31). Şi iarăşi: Bărbatul sau femeia, de vor chema morţi sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este asupra lor (Lev. 20, 27). Chemarea spiritelor morţilor este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi El nu o permite în poporul Său (Deut. 18, 9–14; IV Regi 21, 6), socotind-o ca pe una dintre cele mai mari răzvrătiri ale omului împotriva voii Sale (I Regi 15, 22-23).
Noi nu avem nevoie să comunicăm cu morţii, deoarece Dumnezeu ne-a descoperit tot ce a ştiut El că ne este de folos şi de nevoie mântuirii noastre. De pildă, vorbirea cu morţii ne poate da dovadă că sufletele morţilor trăiesc. Dar acest lucru nu este o noutate, de vreme ce îl ştim din dumnezeiasca descoperire – şi este o chestiune de credinţă, nefiind nevoie de verificare prin vedere. Descoperirea dumnezeiască ne oferă toată garanţia adevărului, iar a o verifica prin experienţe simţuale înseamnă a pune la îndoială adevărurile descoperirii lui Dumnezeu.
Apoi, niciodată nu poate exista o deplină siguranţă că în şedinţele spiritiste ar fi de faţă spiritul presupus – adică cel care a fost chemat –, deoarece şi spiritele rele ale dracilor se pot închipui în spirite bune, după cum ne învaţă marele Apostol Pavel, zicând: Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii (II Cor. 11, 14). Şi Sfântul Ioan Evanghelistul ne atrage atenţia să fim cu mare grijă şi să nu credem uşor oricărui duh, zicând: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1–3).
Încă şi Sfinţii Părinţi arată că, chiar în cazul lui Saul cu vrăjitoarea din Endor, nu a fost spiritul lui Samuel cel ce se arătase, ci un spirit diavolesc, care s-a dat drept spiritul lui Samuel. Aşa de pildă, Sfântul Grigorie de Nyssa zice: „Spiritul era atât de urât, încât vrăjitoarea s-a îngrozit de el”. Negreşit, ar fi fost cu neputinţă să fi fost cel al lui Samuel, căci – spune acelaşi sfânt părinte – la chemarea vrăjitoarei din Endor a venit «cel părut Samuel» (Cuvânt pentru pitonistă), iar nu cu adevărat proorocul Samuel, aşa cum arată (cu acoperire) Scriptura (I Regi 28, 12), deoarece acest fel de vorbire (acoperit) este folosit şi cu alte prilejuri în Sfânta Scriptură.
Scriptura oferă multe exemple, când cel ce iubeşte minciuna e predat ei spre pierzare, ca să cunoască prin pătimire spre cele ce s-a plecat de bună voie şi să afle din experienţă că din neascultarea şi răutatea sa a îmbrăţişat moartea în loc de viaţă, minciuna în locul adevărului, răul în locul binelui. De pildă Adam, în loc să se facă dumnezeu, cum îşi închipuise el, a căzut din darul lui Dumnezeu (Fac. 3).
Tot astfel Saul, în loc să vorbească cu Samuel, cum îşi închipuia el, a vorbit cu «cel părut Samuel», adică cu diavolul, care l-a înşelat luând chipul lui Samuel. Acest părut Samuel i-a spus lui Saul: Mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine (I Regi 28, 19). Cum i-ar fi spus aceste cuvinte lui Saul, dreptul şi Sfântul Prooroc Samuel, care a auzit cuvintele lui Dumnezeu împotriva lui Saul: ...l-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israel? (I Regi 16, 1), şi când însuşi Samuel îi spusese lui Saul: Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel (I Regi 15, 26)? Cuvintele aspre cu care Scriptura mustră fărădelegea lui Saul: Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa... pentru că a întrebat şi a cercetat o vrăjitoare şi nu a cercetat pe Domnul (I Paral. 10, 13–14) îndreptăţesc întru totul tâlcuirea acestui sfânt şi dumnezeiesc părinte al Bisericii lui Hristos.
Tocmai datorită primejdiei înşelării prin vedenii şi vise, unii din sfinţii părinţi nu primeau nici un fel de arătare, decât după o mare verificare. Iar Sfântul Ioan Scărarul spune că «cel ce tuturor vedeniilor şi viselor nu crede, este filosof duhovnicesc», în timp ce «dracii slavei deşarte şi ai mândriei, pe cei slabi de minte în vedenii şi visuri îi fac prooroci» (Scara, Cuv. III).

(Calauza in credinta ortodoxa)