Odata cu raspîndirea zvonului despre reintroducerea orelor de religie în scoala, multi s-au revoltat. Ce are religia cu scoala? Si este bine ca s-au revoltat, înseamna ca în ei, chiar si dupa ateizarea completa a multora, a ramas sensibila antena latenta a religiozitatii. Exista, sau ar trebui sa existe, un firesc al relatiilor si o armonie necesara, de care cunoscatorii se bucura, iar cei ce nu cunosc o intuiesc. Între religia ortodoxa si actuala noastra programa scolara e o mare prapastie. În aceasta situatie, introducerea orelor de religie (la clasele primare) ar însemna un gest de gratuitate, poate chiar de profanare. Sau ar însemna revizuirea întregului sistem de învatamînt din unghiul de vedere al crestinismului.

Reactia marii majoritati este clara: de ce vreti sa ne tampiti copiii, sa crestem o generatie inculta! Primul cliseu de gîndire pe care vreau sa-l luam în seama: crestinism egal incultura. Acest cliseu s-a dezvoltat în Apusul catolic mai ales în perioada Renasterii. De mentionat faptul ca el nu ne-a venit pe calea filosofiei sau a politicii, ci din arta. Artistii renascentini (Michelangelo, Rafael, Leonardo) au fost primii care au elaborat sistematic ideea ca biserica este fabrica de rautate si depozit de primitivism. Totusi, ei nu au fost niste gavrosi si gentil-mani, caci toti pîna la unul au lucrat pentru acest întîi dusman al lor, decorînd biserici pîna la sfîrsitul vietii. Cu parere de rau însa, fara sa vrem a smecheri istoria, trebuie sa zicem ca acea "biserica" împotriva careia s-au revoltat celebrii artisti nici nu era altfel. Da, asa era vestita biserica catolica din evul mediu, cu si mai vestitele sale destrabalari si inchizitii, dusmana a oricarei minti care ar fi putut sa o divulge!

Talentatii oameni ai Renasterii aveau toate motivele sa se revolte. Traind în mediul bisericesc cel mai înalt (ca decoratori si arhitecti ai unor catedrale
prea însemnate si chiar a locuintelor papale), acestia cunosteau mizeria clerului catolic nu din auzite. Cunosteau si incultura lor. Incultura pe care,
în ce priveste istoria si sensul crestinismului, n-au putut s-o depaseasca nici revolutionarii artisti. E suficient sa luam vestita Capela Sixtina în
care Michelangelo a amestecat personajele biblice cu sivilele pagîne, ca sa ne dam seama cît de multe stiau despre crestinism, atît el, cît si papa cu
tot clerul care i-au îngaduit aceasta farsa. (Sub fiecare sivila e scris si pîna astazi: sivila cutare, asa ca nu putea fi vorba de o pacaleala). Ruperea
relatiei dintre Rasarit si Apus în 1054 a sfîrsit cu realitatea ca credinciosii catolici si în primul rînd calugarii nu stiau nimic despre traditia bisericeasca de pîna la ei. Lipsa literaturii ascetice care s-a pastrat doar în Rasaritul Ortodox, a dus la catastrofele spirituale si la faramitarea
monahismului catolic în atîtea si atîtea ordine care nu au nimic unele cu altele, dar si mai putin au ele cu crestinismul. Rupti de traditia de o mie
de ani, catolicii au fost nevoiti sa reinventeze crestinismul. Si au inventat mai multe crestinisme, fiecare potrivit cu patimile si interesele sale. Iar
revolta acelor oameni împotriva "bisericii" catolice, din punctul nostru de vedere, este o fapta de virtute, cum a fost, pîna la un punct, si cea a lui
Luther. În traditia Bisericii Rasaritene avem numerosi Sfinti care s-au revoltat împotriva ratacirilor doctrinare si morale ale întregului Sinod arhieresc, cum ar fi cazul Sf. Ioan Damaschinul (sec. VIII), anatematizat de trei ori de un astfel de sinod. Ceea ce deosebeste revolta celor mai sus citati de revolta Sfintilor este ca cei dintîi, revoltandu-se, sfarseau prin a-si urma propriile interese, fara sa corecteze prin nimic situatia de care
se aratau nemultumiti.

Voltaire, Rousseau, Diderot - toti au încalecat aceeasi atitudine. Ar fi fost anormal sa fie altfel, în acest caz ei ar fi fost pur si simplu amorali.
Ateistii stiintifici au exploatat pîna peste poate autoritatea unor astfel de nume. Ei au camuflat în mod abil faptul ca exista doua feluri de a întelege
si trai crestinismul: cel romano-catolic si cel ortodox, între care exista o prapastie irecuperabila. Si Michelangelo, si Voltaire sau revoltat anume
împotriva catolicismului. Ateistii au transferat ocarile lor si asupra ortodoxiei, sub numele vag de "crestinism". De fapt ei puneau pe seama crestinismului toate aberatiile întîlnite în cele peste 3000 de secte pseudo- crestine, fie ca este vorba de secta castratilor, sau de alti bolnavi.

Astfel ei au reusit sa educe antipatia fata de crestinism. Totusi, mai înainte de a se fi revoltat renascentistii, iluministii sau romanticii, împotriva aberatiilor de tot felul s-au revoltat Sfintii Parinti. Pentru a ne convinge e suficient sa citim lucrarile Sinoadelor Ecumenice si a celor
locale. Cu aceasta ocazie nu ne propunem sa aparam starea morala a unor reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe în comparatie cu catolicismul si celelalte secte (ceea ce ar fi greu), ci doar doctrina si idealurile ei, deoarece si numai pentru ca respecta nestramutat învatatura apostolica. Biserica nu este si nu a fost (vedem din epistolele Sfintilor Apostoli) o adunare de sfinti, sfintii sînt în cer, ci o adunare de pacatosi care se pocaiesc. Sfintenia poate fi numai individuala, nu colectiva. Atunci cînd ne pronuntam împotriva sectantilor nu le reprosam starea lor morala, pentru care nu suntem noi judecatori, caci ea ar putea fi ireprosabila ca cea a fariseilor, ci împotriva strambarii Evangheliei, caci este pacat împotriva Duhului Sfînt si împotriva "fratilor
nostri pentru care a murit Hristos" (Ap. Pavel).

Toti Sfintii-învatatori ai Bisericii Ortodoxe au fost si buni cunoscatori ai învataturilor laice: juristi, filosofi, matematicieni, medici etc. Traditia
lor începe cu Moise care a studiat stiinta egiptenilor, Daniil pe cea a haldeilor, despre care Sf. Vasile cel Mare (el însusi jurist si filozof din sec. IV) spunea ca "abia apoi s-au apropiat de studiul Sfintelor Scripturi". Însusi Apostolul Pavel a folosit în predica sa din Areopag (Atena) citate din poetii greci, Menandr si Epimenide, dupa cum se poate vedea din Faptele Apostolilor cap. 17. Prin urmare, nu avea de unde sa fie crestinismul dusman al culturii si al învataturii. În zilele noastre sînt cunoscute manastiri întregi în care majoritatea calugarilor au cel putin una-doua facultati laice
si chiar doctorate în cele mai diverse domenii. Iar atunci cînd noi, sedusi de tehnicile de manipulare ateiste, afirmam ca ortodoxia este incultura, trebuie sa fim atenti sa nu devenim noi însine inculti, cunoscînd atît de putine despre un capitol, poate nu cel mai neînsemnat, din istoria umanitatii
si a culturii noastre generale - crestinismul.

Numai un astfel de crestinism, în acord cu traditia patristica si apostolica, trebuie predat în scoala. În cazul în care religia va fi predata de oameni
care au o alta parere despre crestinism, dauna adusa copiilor (dar în primul rand Bisericii) de introducerea acestor ore în scoala va fi mai mare decît
lipsa lor de pîna acum. S-ar putea ca Biserica Ortodoxa din Moldova sa nu dispuna la etapa actuala de suficienti oameni care sa poata realiza acest proiect. Ideea însa n-ar trebui neglijata pe viitor. Nu e nici o catastrofa daca învatatorii (de ce nu, si profesorii!) moldoveni si-ar calca pe inima si
ar studia cîte ceva despre crestinism din scrierile Sfintilor Parinti din primele veacuri, pentru a nu parea partinitori si pentru a putea face fata prozelitismului abuziv ce se face de catre sectanti în scolile din Moldova.

Cam de ce o directoare de scoala din Moldova, trecînd prin centrul Chisinaului poate spune propriului copil cu nonsalanta si chiar extaz: "acesti doi baietei care papa lapte de la lupoaica sînt Remulus si Romus, de la care a provenit poporul roman, de la care am provenit noi...", iar despre Hristos nu-i spune nimic, ca-i prea multa mitologie si se strica copilul.(monah SAVATIE)