Binele este o valoare morală fundamentală. Asupra acestei afirmaţii toate sistemele sunt de acord, diferenţele apărând în funcţie de cum este gândit binele în diversele sisteme morale sau religioase. Binelui moral i se substituie toate formele de bine privite prin prisma utilului sau a sensului ce se dă realităţii. Prin bine înţelegem tot ceea ce corespunde cerinţelor, dorinţelor, aspiraţiilor voinţei omeneşti.
Această coincidenţă dintre aspiraţiile noastre şi obiectul dorit trebuie să fie determinată de însuşirile şi calităţile specifice ale obiectului şi nu de înclinaţiile subiective ale persoanei.

Binele are şi o componentă axiologică; nu trebuie rezumat la imaginar sau senzorial. Binele trebuie evaluat prin ceea ce este intrinsec în sine, nu prin ceea ce credem noi despre el.
Binele nu trebuie să fie ceva subiectiv sau aparent bun, ci să fie bine sub toate aspectele, valabil pentru oricine, oriunde, oricând; trebuie să fie universal. În ceea ce priveşte binele moral trebuie să respecte personalitatea umană şi valoarea ei. În ceea ce ne priveşte, binele este sfinţenia.
Binele nu este o idee, un concept, fie el şi un concept, fie el şi universal; este o realitate concretă şi omul în general doreşte acest bine concret. El nu trebuie căutat în afara lumii, căci dacă ar fi în afara ei, lumea ar fi fără bine, n-ar mai fi bună. Ori experienţa confirmă că lumea este bună, că există bine în lume şi în om. Ca binele să fie cu adevărat bine trebuie să fie accesibil fiecărui om. Participarea omului la bine trebuie să nu creeze dispute sau tulburări în relaţiile interumane, ci dimpotrivă să fie cauza unirii şi a anulării piedicilor ce ar sta la baza acestei uniri.

Binele nu este idee, nu este concept, nu este în afara lumii ci este Persoana lui Dumnezeu Însuşi, mai precis Treimea de Persoane.
„Bun este numai Dumnezeu.” (Mt 19, 17)
Dumnezeu este bun înainte de toate şi în mod legitim bine, iar firea Lui este bunătatea. (Sf. Grigorie de Nyssa) Înţelegem deci, că Dumnezeu nu poate fi bun pentru unii şi rău pentru alţii.
Dumnezeu nu este numai în afara lumii ci şi în lume, şi nu este numai în lume ci este şi în om. Noi toţi suntem chemaţi la asemănarea cu El. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, spre asemănare cu El.

Existenţa binelui îşi are originea în Dumnezeu. Ontologia omului nu se limitează la cea a cosmosului unde toate se schimbă biochimic, biologic. Schimbarea omului nu este străină de aceste modificări. Dar este şi una axiologică, modelul pentru care creştinul se integrează prin Botez, în calitate de fiinţă liberă, raţională. Omul se poate schimba chiar şi în interiorul Binelui spre bine (spre mai bine, sau spre mai rău).
Omul nu crează binele căci el există deja, ci îşi împropriază binele, în măsura în care se configurează după Dumnezeu, în timp ce răul capătă consistenţă prin refuzul asumării lui Dumnezeu.
Noţiunea de rău nu este decât alt cuvânt pentru lipsa binelui. Lipsa binelui nu este sinonimă cu absenţa binelui. (Fericitul Augustin)

Binele este o realitate personală. Poate fi perceput şi senzorial, dar nu putem să-l limităm la senzaţie, la imaginar. Omul este o fiinţă capabilă să creeze, dar nu are puterea de a da fiinţă binelui. Binele există dinainte. Omul îşi împropriază binele în măsura în care se configurează după Dumnezeu.
Raul capătă consistenţă prin refuzul fiinţelor libere de a se conforma cu Dumnezeu. Răul nu este o simplă absenţă a binelui ci este o lipsă. Cauza răului fizic e în răul fundamental: neascultarea îngerilor şi a omului.
Libertatea autentică este cea care permite fiinţei să se desăvârşească în bine.
Fericitul Augustin spune că răul e un alt cuvânt dat lipsei Binelui. Sf. Grigorie de Nyssa spune că răul e ca buruiana de pe acoperişul caselor.
Binele este primordial şi omul devine subiect al binelui în măsura în care se implică. Omul este reflectarea puterii lui Dumnezeu pe pământ. A fost creat să cultive Raiul, nu să-l exploateze.

Universul întreg este rezumat în om şi putem spune că omul reprezintă Universul. În om, Universul întreg îşi are conştiinţa de a fi, e personalizat. Tocmai de aceea modul în care omul există şi se schimbă, determină modul în care creaţia însăşi va dăinui. Căderea omului în păcat a însemnat căderea lumii, iar răscumpărarea omului va fi răscumpărarea lumii. Noi binecuvântăm masa, casa, roadele intrucat cultul reintroduce lumea în existenţa umană.

Fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu dar în proces de asemănare cu El, omul, nu este o fiinţă statică ci ek-statică. Adică centrul de greutate nu este în el ci în cel care se raportează, adică Dumnezeu. Omul dăinuie în existenţă prin altcineva, în celălalt şi în Dumnezeu Însuşi.
Omul Îl reprezintă pe Dumnezeu şi este orientat spre El, găsindu-şi definiţia. În felul acesta binele rămâne bine numai în relaţie cu Dumnezeu, cu chipul Său, prin care toate s-au făcut. Îl definesc pe Dumnezeu ca singurul şi supremul Bine pentru că îşi are Fiinţa în excelenţă: „Sunt ceea ce este", şi „Dumnezeu este iubire”.
Bunătatea percepută şi definită ca Dumnezeu ne arată că Dumnezeu e fiinţă şi fiinţează în iubire. Omul – de asemenea fiinţă – participă la bunătatea lui Dumnezeu care i Se descoperă ca Fiinţă, şi nu ca Misterium Tremendum. Dumnezeu i se manifestă ca unitate de iubire treimică: „Eu şi Tatăl una suntem.” „Duhul Sfânt din al Meu va lua. ”

Toate sunt de la Dumnezeu, iar omul este chemat la comuniunea personală cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă cultivarea şi întreţinerea orientării personale cu Dumnezeu. Tot ceea ce decade din aceasta e rău, e păcat.
Dumnezeu este Binele Absolut fără însă a se confunda cu orice formă de bine pe care o întâlnim. Asta pentru că transcende orice formă de bine după cum transcende orice numire a Sa. Numindu-l Bine, nu-L circumscriem acestei noţiuni, nu-L limităm nici măcar la nivelul celei mai înalte valori morale. „Când începem să-L numim pe Dumnezeu, zgomotul minţii trebuie să înceteze.” (Sf. Grigorie de Nyssa).

Binele poate fi înţeles însă atunci când îi simţim lipsa. De ce uităm binele atât de repede şi ţinem minte răul? Pentru că binele e normalitate, răul anormalitate, care e zgomotoasă, ţipă, ne afectează.

Nimic şi nimeni nu este bine în sine decât Dumnezeu, de bunătatea Lui împărtăşindu-se cei ce I se alătură. Binele pe care-l constatăm în lume nu se confundă cu Dumnezeu, dar nu e separat de Dumnezeu. Binele din lume îşi datorează existenţa pentru faptul că lumea a fost creată de Dumnezeu şi Dumnezeu e prezent dinamic în ea. Binele-Dumnezeu Se face cunoscut lumii atât ca rod al lucrării Sale creatoare şi proniatoare, cât şi prin Revelaţia Personală, care culminează în Întruparea Fiului şi se continuă prin Întruparea Duhului Sfânt în Biserică.
Dacă binele este legat de Dumnezeu şi de relaţia lui Dumnezeu cu lumea, înseamnă că binele este strâns legat de noţiunea de desăvârşire, nereducându-se la calea de mijloc: starea „căldicică” în care te mulţumeşti cu amândouă. Binele nu e comoditatea pe care ţi-o dă starea de mijloc, ci este realitatea care presupune desăvârşirea.

Desăvârşirea e o stare variabilă, în funcţie de fiinţa la care ne referim: lumea de sub uman, om, îngeri. Pr. Arsenie Papacioc spune că Dumnezeu vrea să fim „eroi”, personalităţi care să tindă spre desăvârşire, spre ceva foarte înalt. Şi nu poţi ajunge la desăvârşire păstrându-te pe calea de mijloc.
În om binele şi desăvârşirea există, dar se împlinesc în acelaşi timp, se realizează continuu datorită condiţiei omului de fiinţă liberă, chemată la desăvârşire, dar nu în afara lui Dumnezeu, că nu poate exista nimic în afară de El.
Raportarea binelui la persoana umană se va concretiza în fericire si indumnezeire.
Binele este deplinătate absolută a vieţii şi plinătate absolută de viaţă. Acestea se realizează prin continua împropriere a ceea ce iradiază Dumnezeu în lume. Mântuitorul nu a venit să nege, să scoată răul din lume, ci a asumat răul.
(Teologie Morala, curs Universitate)