Mandria si pofta egoista a noastra, slabirea spiritului; acestea produc o restrangere a cunoasterii creatiei lui Dumnezeu, omul privind la ceea ce poate domina si la ceea ce ii poate satisface nevoile si placerile trupesti, devenite pasiuni. Pasiunile trupesti vor sustine, la randul lor, mandria omului care le satisface. Omul va fi mandru cu nevoile si cu pasiunile sale exclusiv materiale; acestea se vor justifica cu mandra pretentie a lui, de fiinta autonoma.

Cunostinta aceasta restransa e adaptata intelegerii lumii ca ultima realitate, dar ca o realitate cu caracter de obiect menit sa satisfaca exclusiv nevoile trupesti ale creaturii rationale, devenite pasiuni. Aceasta cunostinta se adapteaza pasiunilor si mandriei umane, sub puterea carora a cazut, si ea vede in creatie un vast obiect opac si ultim, fara nici o transparenta, fara nici un mister care o depaseste. E o cunostinta care a inceput printr-un om nedezvoltat duhovniceste, si a ramas pe masura lui, oprind cresterea lui duhovniceasca in legatura cu orizontul mai presus de lumea sensibila. E o cunostinta in sensul ironic; in care Dumnezeu vorbeste despre ea in Gen. 3,22.

Greutatea de a cunoaste caracterul transparent al creatiunii si al persoanei proprii, care deschide sensurile lor infinite, vine din faptul ca creatiunea si persoana umana nu mai pot opri procesul de corupere, care-l duce pe fiecare om la moarte. Daca Adam n-ar fi pacatuit, creatura constienta ar fi inaintat spre un fel de miscare "stabila" in tot mai multa convergenta si unificare a partilor creatiunii, a omului in el insusi, a oamenilor intre ei si Dumnezeu, intr-o miscare a iubirii universale, intr-o coplesire a creatiunii de Duhul dumnezeiesc.

Prin cadere a intrat in creatiune si o miscare spre divergenta, spre descompunere. Numai prin Hristos, ca Dumnezeu intrupat partile creatiunii au inceput sa se recompuna pentru a da posibilitate viitoarei ei transfigurari. Pentru ca din Hristos se revarsa in creatiune Duhul unificator si vesnic viu.
Dar mentionam ca in viziunea ortodoxa lumea nu a luat, dupa cadere, un chip total si fatal opac, si nici cunoasterea omului nu s-a restrans cu totul la o cunoastere adaptata unui chip opac, netransparent, al lumii. Oamenii pot strapunge partial aceasta opacitate printr-o alta cunoastere dar nu pot invinge total.
Am mai vazut ca lumea are sens numai prin faptul ca poate fi condusa, fiind maleabila, spre un mod de existenta superioara si eterna, spre adevarul sau binele desavarsit, care consta in iubirea si unirea intre Dumnezeu si lume, intre oameni si Dumnezeu si intre oamenii insisi.
Creatiunea a fost randuita sa fie loc in care Dumnezeu sa poata vorbi si sa poata lucra in vederea acestui scop, un loc in care noi sa putem raspunde lui Dumnezeu prin cuvantul si faptele noastre, angajandu-ne pe drumul acestei comuniuni in dezvoltare, voita de Dumnezeu. Creatiunea isi implineste rostul atunci cand ea mai ramane ca un loc in care fiinta noastra poate intretine un oarecare dialog cu Dumnezeu.

Lumea a fost creata cu calitatile corespunzatoare acestui scop. Prin cadere, ea a devenit insa in mare parte opaca, retragerea Duhului dumnezeiesc din ea slabindu-i insusirea de mediu transparent intre Dumnezeu si oameni si intre acestia insisi. Prin retragerea Duhului din ea si din om, aceasta nu mai are maleabilitatea originara si nici omul forta spiritului prin care sa o poata conduce spre deplina stare de mediu de comunicare intre Dumnezeu si el, si intre el si semenii sai. Intre oameni arareori se gasesc unii care sa castige prin efort atata forta spirituala prin legatura lor cu energia divina, incat sa covarseasca insasi cauzalitatea fireasca, deschizand o iesire si o vedere spre zarile viitoare ale sensului deplin al existentei; daca puterile spirituale s-ar reunifica si s-ar intari, daca ratiunea ar fi totdeauna unita cu iubirea.

In rai, Adam vedea cu o minte care era plina de iubire, cu un suflet umplut de puterea Duhului dumnezeiesc, nu numai pentru ca el insusi era deplin unificat, ci si pentru ca traia intr-o creatie plina de Duhul dumnezeiesc. Nu era nici o separatie intre creatie si lumea energiilor divine, nici o contradictie intre tendintele omului, nici o separatie intre ele si puterile superioare dumnezeiesti. Adam avea deschise dimensiunile nesfarsite ale profunzimii, putea cu usurinta sa ramana fara greutate pe treptele binelui.

Pentru cei ce se ridica in Hristos din aceasta ingustare a creatiei, moartea nu are ultimul cuvant. Existenta se intinde in infinit, dincolo de ea. Rationalitatea isi capata pentru ei sensul deplin, si existenta la fel. Ei isi vad asigurata durata eterna, conforma valorii persoanei lor pe care o simt. Valoarea eterna a persoanei umane e asigurata de faptul ca insasi baza suprema a existentei are caracter de persoana, ca partenera de comunicare si de iubire eterna a omului. Reintrarea acestuia in comuniunea cu Dumnezeu il scapa de moartea eterna.

Renuntand la comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii omul a restrans cunoasterea sa la cunoasterea lumii ca obiect. El a slabit in cunoasterea subiectului divin, superior lumii, caci cunoasterea subiectului divin se realizeaza in comuniunea cu El, si nu-i da omului niciodata posibilitatea de a fi suveran asupra Lui. Voind sa cunoasca totul deplin sau numai rational, el ramane numai la aspectul de obiect al lumii si al corpului uman. Ramanand cu cunoasterea strict rationala a naturii si a semenilor, a despartit cunoasterea de intelegerea creatiei ca dar al lui Dumnezeu si de iubirea lui Dumnezeu ca daruitor continuu al ei si al semenilor ca parteneri ai unui dialog al iubirii. Cunostinta exclusiv rationala a lumii prin separari, limitari si generalizari, la care s-a redus omul, nu-i da cunoasterea intregii existente si nu-i procura viata spirituala intreaga, pentru ca il lasa in afara comuniunii cu Subiectul suprem si cu subiectele semenilor. Il lasa lipsit de- viata eterna si de perspectivele de cunoastere a unei realitati vesnic noi, pe care i le asigura comuniunea cu acel subiect si cu celelalte.

Adam si Eva au cazut de la vederea lui Dumnezeu intr-o lume devenita netransparenta si printr-o retragere a lui Dumnezeu de la vederea lor. Dumnezeu nu se comporta pasiv in fata caderii lor: ei sunt scosi de la "pomul vietii" si printr-o retragere a acestui pom de la posibilitatea lor de vedere. Lumea devine netransparenta si producatoare de moarte si de coruptie nu numai prin fapta oamenilor, ci si prin actul lui Dumnezeu, care-si retrage unele energii ale Lui din ea. Marele invidios, Satana, nu poate suporta lumea ca opera frumoasa si ordonata a lui Dumnezeu, si aduce numai dezordine in ea; si el insusi este intruchiparea maximei uratenii. El uraste nu numai pe oameni, ci lumea intreaga, si cauta sa-i impiedice sa vada frumusetea ei, cautand sa o reduca la un simplu obiect de pofte inferioare si la un motiv de vrajba. Ii atrage si pe oameni spre acest chip al ei, ca sa uite de Dumnezeu, de adancimile spiritualitatii si bunatatii.

Cei ce nu se lasa ispititi de el descopera pana la urma maretia si frumusetea reala a creatiunii, o data cu descoperirea Duhului dumnezeiesc, reintors in el si in ea. In rai toate erau frumoase, pentru ca erau gesturi concretizate ale iubirii nesfarsite a lui Dumnezeu, sesizate prin iubire de Adam si Eva. Dupa aceea apar in existenta si trasaturi urate, otravitoare, monotone, sau le face pacatosul astfel. Creatia in general isi pierde chipul binelui neamestecat cu raul, adancimile deschise cunoasterii infinite, si scoate la iveala, prin omul pacatos, un chip amestecat cu dureri, cu multe esecuri si nedeplinatati. Crestinismul leaga de pacat sau de ruperea de Duhul lui Dumnezeu, imputinarea vietii sufletesti sau moartea sufleteasca, deci si bolile, coruperea si moartea fizica. Prin pacat sau prin retragerea Duhului dumnezeiesc, creatiunea slabeste in resursele ei vitale.