Suferinta nevinovatilor constituie un dosar impovarat in care tacerea lui Dumnezeu si lipsa interventiei Sale devin proba unui esec. In piesa lui Sartre, Goetz striga :"Oare ma auzi, Dumnezeule surd ?", iar daca Dumnezeu tace, cum va putea omul sa-L asculte? Oare tacerea lui Dumnezeu in istorie nu e semnul ca El e absent sau poate chiar inexistent?

Trebuie sa recunoastem raspandirea masiva a ateismului transformat intr-o realitate mondiala care deseneaza noul chip al epocii noastre, strecurandu-se in toate sectoarele vietii obstesti. Structura mentala si afectiva a vremii noastre este specific atee. Aflat la Geneva la sfarsitul razboiului, Sartre declara:"Domnilor, Dumnezeu este mort."

Presiunea mediului social si a culturii secularizate, sunt atat de mari incat pur si simplu, omul nu mai e interesat de religie:"Faptul ca s-ar putea ca cineva sa locuiasca in cer, nu il priveste pe om." afirma Simone de Beauvoir. In mentalitatea moderna, intr-o lume post crestina, desacralizata si secularizata, Dumnezeu nu mai are loc, iar Evanghelia nu mai este auzita. Credinta religioasa apare ca un stadiu infantil al constiintei umane, fiind inlocuita avantajos prin tehnica, psihanaliza si solidaritate sociala. Fiintele traiesc la suprafata lor insile, acolo unde prin definitie, Dumnezeu este absent.

Ateismul produce un argument clasic: cunoasterea lui Dumnezeu presupune darul credintei, pe care nici un ateu nu l-a primit. Or, cuvantul Evangheliei conform caruia lumina lui Hristos "lumineaza pe tot omul ce vine in lume", raspunde acestei obiectii, aratandu-ne ca simplul refuz de a conferi ratiunii puterea exclusiva asupra intregii cunoasteri, opereaza in spiritul omenesc o deschidere capabila sa presimta macar, misterul "alteritatii" lui Dumnezeu. Ateismul concret, nevertebrat, dar practic, nu are nici un continut metafizic propriu si nu ofera in chip suficient nici o explicatie constructiva asupra existentei. Intr-o asemenea ambianta, stravechea neliniste in fata mortii nu-i mai spune omului mare lucru, de vreme ce el este mai degraba preocupat de problemele politice si economice.

Simplificat in acest mod, usurat de orice cautare metafizica si coborat in multime, ateismul scientist incearca sa dea seama asupra lumii, fara ajutorul vreunei divinitati. Descifrand tainele naturii, omul nu dovedeste in nici un fel ca Dumnezeu nu exista, ci inceteaza doar sa resimta nevoia de Dumnezeu. Vorbim despre rezistenta subconstientului fata de ordinea vointei, fapt exprimat de Apostolul Pavel :"Nu fac binele pe care il voiesc, ci fac raul pe care nu-l voiesc". Cercul inchis al conditiei umane nu e depasit decat de conceptia de-a dreptul "mistica" a marxismului si a religiei sale surogat, chemata sa inlocuiasca ireligiozitatea. Omul absolut, nu va mai fi capabil sa puna intrebari privitoare la propria lui realitate. Marxismul rezolva problema lui Dumnezeu fara macar sa o fi pus in chip corect si o inlocuieste prin crezul sau:"Cred in materia auto-suficienta, infinita, necreata si strabatuta de o miscare vesnica."

Peguy o spune:" Intr-adevar, trebuie sa te fortezi ca sa nu crezi". Doar demitizarea sistematica a ateismului i-ar putea zdruncina certitudinea inexistentei lui Dumnezeu. Orice ateism care nu asculta de propria lui lege imanenta, de absenta unei certitudini absolute, devine-in lipsa Absolutului tocmai negat- o negatie ilicita. Pentru a depasi aceasta slabiciune, el isi construiete propriul mit. Logica lui launtrica il face sa treaca la anti-teism militant care denota o stare pasionala perfect patologica. Biblia ofera o viziune lucida care demonstreaza ca nu religia ci dimpotriva, ateismul opereaza alienarea spiritului uman. Potrivit etimologiei cuvantului ebraic "a nu crede", inseamna a nu-i spune lui Dumnezeu "amin", a-i refuza existenta. Iata un diagnostic medical: Zis-a cel nebun in inima sa: nu exista Dumnezeu"(Psalm 113,1); sau cum spune Sfantul Augustin: Ateismul este sminteala unei minoritati". Daca, pentru psihologi, nebunia este pierderea functiei realitatii atunci ateismul este pierderea categorica a functiei Realitatii transcendente.

Dupa Sfantul Iacov, "si demonii cred si se cutremura" (Iacov 2,19) si asta pentru ca au impresia ca se opun lui Dumnezeu. In realitate ei nu se opun lui Dumnezeu ci unui obiect al imaginatiei lor, fiindca Dumnezeu nu ar putea fi cunoscut ca un dusman sau ca un Adversar. Rugaciunea lui Manase spune ca "Dumnezeu a ferecat abisul demonilor" pentru ca acestia sunt inchisi in genunea absentei lui Dumnezeu. Si omul se poate inchide pe sine in absenta Transcendentului, iar vidul tragic al inimii lui il adanceste intr-o mereu mai violenta si nesabuita negare a lui Dumnezeu.

Dumnezeu este confundat cu figura Judecatorului zelos,a justitiarului redutabil si terorizant care pregateste din vesnicie iadul si chinurile lui. Pe buna dreptate oamenii se tem sa nu fie alienati; teologia penitentiala, cea a interdictiilor si a iadului, adica "religia terorista"- iata una dintre cauzele ateismului actual. Dumnezeu este exilat in cer chiar de catre mediile credincioase. L-am transformat dupa chipul omului de rand, intr-o culme a plictisului moralizator. Renasterea intru Lumina a Celui inviat, cristalizarea noii creaturi au fost inlocuite de-a lungul istoriei prin institutia ierarhica a Bisericii, construita pe axa ascultarii si a supunerii si, deci golita de orice "eveniment".

Teologia pozitiva clasica nu este devalorizata, ci doar confruntata cu propriile ei limite. Ea nu se aplica decat atributelor revelate, adica manifestarilor lui Dumnezeu in lume, pe care le traduce in mod inteligibil; aceste traduceri nu sunt decat expresii cifrate, simbolice, intrucat realitatea lui Dumnezeu este absolut originala, transcendenta si deci netraductibila la vreun sistem de gandire. Heruvimii au incercuit genunea abisala a lui Dumnezeu cu frontiera unei taceri impermeabile.

Crucea ramane un scandal si o nebunie si trebuie primita ca expresie clara a adevarurilor de credinta la nivelul istoriei. "Sub pretext iluminist- scria Sfantul Serafim de Sarov- am intrat in bezna unei asemenea ignorante, incat aceleasi manifestari ale lui Dumnezeu care le pareau oamenilor din vechime cunoscute si intru totul firesti, ne par noua drept imposibile.."

Liturghia este axata pe Coborarea Duhului Sfant, pe epicleza care asigura prezenta evenimentului rememorat, transformand anamneza in epifanie. De aceea singurul argument temeinic pentru existenta lui Dumnezeu este argumentul liturgic, adica cel al preaslavirii rugatoare. Rugaciunea e o marturie despre Cel caruia I se adreseaza. Acest lucru e important, pentru ca scaderile subiective ale unui credincios nu afecteaza in nici un fel valoarea obiectiva a credintei sale. Paradisul este asimilat unui sanctuar, in care primul om devine paznic sacerdotal: de la inceputul inceputului omul este o fiinta liturgica.

Atunci cand sfintii parinti ating misterele, ei recurg la expresii antinomice sau simboluri. De aceea "nadajduim spre ceva deja existent", "ne aducem aminte de ce va sa fie" sau pierim de sete langa " o fantana cu apa vie". In Sentintele sale, Sfantul Irineu precizeaza ca singurul pacat veritabil este acela de a fi nesimtitotr fata de Cel Inviat. Surprinzatoare aceasta profetie din secolul VII care judeca saracia oricarui spirit critic indreptat impotriva realitatii istorice a Invierii lui Hristos.

Pavel Evdokimov: Iubirea nebuna a lui Dumnezeu, Editura Anastasia