Doctrina Bisericii
Sistemul invataturii lui Hristos, pe care biserica il conserva infailibil prin asistenta Sfantului Duh si-l defineste dupa necesitate, se numeste dogma. Deci, prin istoria dogmelor intelegem istoria conservarii infailibile a invataturii de Hristos in Biserica si a definirii si precizarii sale in cursul timpului, mai ales cu ocazia indoielilor, disputelor si erziilor care s-au ivit.
Invatatura lui Hristos au predicat-o oral si in scris apostolii, autorizati la aceasta si investiti cu asistenta Sfantului Duh. Ei totodata au si definit-o si au stabilit-o mai precis, invocand nu numai invatatura Mantuitorului ci si scriitorii luminati de Dumnezeu din Vechiul Testament. Succesorii apostolilor numira scrierile acestora: Noul Testament, iar invatatura predata de apostoli oral, au numit-o "Traditia Apostolica" sau "Traditia Sacra", avand in vedere ca prin ea s-a predat oral insasi descoperirea divina. Ambelor acestor documente li s-a atribuit autoritate divina si aceasta credinta a fost mentinuta totdeauna din convingerea ca apostolii predand in scris si oral invatatura lui Hristos, s-au bucurat de asistenta divina ca si profetii Vechiului Testament.
Toti crestinii respectau cartile Sfintei Scripturi din colectia evreilor palestinieni ca scrieri inspirate de Dumnezeu sau scrieri canonice, adica scrieri ce s-au primit in canon, in catalogul cartilor fixate de legiuirile bisericii ca continand regula sau norma credintei; unii respectau astfel si altfel de carti din colectia grecilor alexandrini, care e atribuita celor saptezeci de traducatori. Alexandrinii respectau ca inspirate de Dumnezeu toate cartile din aceasta colectie. Ea a fost denumita de comun acord Sfanta Scritura a Vechiului Testament dupa textul celor saptezeci traducatori, in Apus ea e numita pe scurt Septuaginta sau LXX, adica traducerea celor saptezeci.
Daca cineva vroia sa se convinga despre traditia orala a apostolilor, trebuia sa ceara informatia la bisericile in care insisi apostolii predasera invatatura lor orala, la cele apostolice, care ajunsesera la o mare considerare. Exista convingerea ca apostolii au predat aceeasi invatatura in toate bisericile asa ca se privea ca traditie apostolica numai ceea ce biserica intreaga recunostea astfel. De asemenea se stia ca apostolii au predat invavatura lor in special episcopilor asezati de ei; dar mai ales de Sfantul Duh prin ei, spre a propaga mai departe aceasta invatatura. In acest mod, acesti primi episcopi si succesorii lor au fost priviti ca martorii principali ai invataturii apostolice in Biserica. Dar si Biserica intreaga era prin episcopii sai martorul traditiei apostolice, de aceea ea a fost numita soborniceasca sau universala. Ea se distingea din toate timpurile si toate locurile de bisericile separate pe care le formau ereticii si schismaticii, ale caror invataturi se stiau a fi ratacite si stranii chiar prin faptul ca nu le propagau crestinii din toate locurile si generatiile precedente.
Inca apostolul Pavel invata ca apostolicitatea e criteriul invataturii adevarate a lui Hristos si aviza pe crestini sa se fereasca de toate invataturile ce nu au fost lasate de apostoli in mod oral sau scris. El spune ca stalpul adevarului e Biserica intreaga, care condusa de Sfantul Duh, pastreaza nefalsificat depozitul invataturii apostolilor, martora sigura a invataturii lui Hristos predata de apostoli. El numeste pe Hristos capul Bisericii Sale, iar Biserica fiind trupul Lui, intrucat Hristos a promis ca va fi cu ai Sai pentru totdeauna si ca-i va intari prin Sfantul Duh ca sa pastreze adevarata Lui invatatura.
Cei ce nu credeau ferm in invatatura predata pastrata de Biserica intreaga ca in descoperirea lui Hristos, sau se separau de episcopii legitimi, de pastorii legitimi ai Bisericii ca succesori ai apostolilor si depozitari ai invataturii lor, erau priviti ca unii ce nu fac parte din trupul Bisericii, din Trupul lui Hristos si nu li se acorda nici o impartasire cu Hristos. De aici vine si principiul "Afara de Biserica nu este mantuire"; intrucat Biserica era una, partasa la mantuirea lui Hristos.
Invatatorii Bisericii primare au tratat punctele speciale ale invataturii lui Hristos in scrierile lor, primite de toti si prin decizii sinodale; dar ei au rezumat totul in formule scurte ce au purtat numele de Regula Credintei, Regula fidei, Regula adevarului, Regula veritatis sau simplu: Credinta Abia mai tarziu, aceste scurte marturisiri despre punctele cele mai importante ale credintei, se numira simboluri de credinta (Symbola), fiindca ele incep cu cuvantul Cred si la inceput erau impuse celor care veneau la botez. O scurta marturisire de credinta care era raspandita pretutindeni, se baza pe traditia apostolica; insa propagata oral si tinuta secret fata de necredinciosi. Ea a fost numita mai tarziu, la Apus: simbolul apostolic, ce contine credinta in Dumnezeu Tatal, atotiitorul si atotputernicul; credinta in Iisus Hristos, Fiul Sau cel unul nascut, nasterea Sa supranaturala din Fecioara Maria, moartea Lui de rascumparare, invierea, inaltarea, sederea de-a dreapta Tatalui si a doua venire la Judecata. Credinta in Sfantul Duh, in Sfanta Biserica, iertarea pacatelor si in invierea mortilor. De asemenea mai exista, de exemplu, marturisirea de credinta a lui Grigorie Taumaturgul (270), care trateaza foarte in detaliu invatatura despre Trinitate.
Istoria Bisericeasca Universala
