Cu adevarat imparatia lui Dumnezeu nu este numai inlauntrul nostru, ci exista o lume divina mult mai inalta decat aceasta lume de cioburi. Ci noi suntem datori sa luam cu asalt Imparatia Cerurilor, s-o rapim la noi-ca si ea sa ne rapeasca la sine. Aici pe pamant trebuie sa aratam ca suntem ai lui Dumnezeu si nu ai pamantului.
Omul din lumea aceasta e obsedat fara incetare de dorinta de a rezolva totul inca in aceasta viata: el sufera greu ca e defaimat si dispretuit, el ar dori sa-si vada toate vrerile sale pretuite din toate partile si sa inlature orice aparenta nefavorabila. Stradanii zadarnice, intrucat numai Sus straluceste Lumina, jos domneste intunericul. Nu nesocotim noi insine, neincetat, pe semenii nostri, imprumutandu-le intentii pe care nu le au, din simpla orbire, din gelozie si din pricina ca nu suportam sa fim intrecuti in corectitudine si noblete ? Atunci cumputem astepta ca tocmai intentiile noastre bune sa apara in cea mai stralucitoare lumina ? Este o taina a Providentei ca in lumea aceasta adevarul sa fie cu atat mai defaimat cu cat este mai desavarsit in manifestarile lui. Ceea ce vine din lumea luminii nu poate fi preamarit de intuneric. Dimpotriva: defaimarea si persecutia sunt singura dovada ca superioritatea a fost recunoascuta intr-adevar si a fost inteleasa in tot contrastul ei fata de viata reala a omului.
Cine se intristeaza si se necajeste ca intentiile sale sunt rastalmacite chiar de cei mai buni, acela e nedemn si fata de sine insusi. El nu vrea adevarul integral despre sine insusi, el nu vrea sa-si vada reliefata decat partea sa avantajoasa. Dimpotriva, omul trebuie sa primeasca rece toata defaimarea si rastalmacirea, chiar sa o salute ca pe un binevenit leac impotriva exagerarilor.
Acela care vrea sa fie impacat cu sine aici, jos, acela sa-si incredinteze Duhului Sfant toate faptuirile sale, in convingerea ca la Dumnezeu nu se pierde si nu se uita nimic din ceea ce in lumea taranei a slujit intr-adevar lumii luminii; cine vrea sa placa oamenilor, pe acela nu-l va placea Dumnezeu, acela pierde binecuvantarea Duhului Sfant, toata fericirea lui se va pierde in amagire de sine, in ura si desertaciune lumeasca. Cel care va intelege acest lucru, va intelege de ce numai crestinismul e capabil sa daruiasca cea mai deplina liniste. O inima pasionata, prinsa cu totul in orbita acestei lumi, o inima care vrea sa realizeze ceva definitiv inca de aici pe pamant dar numai aici, va cadea foarte usor intr-o stare de cea mai adanca descurajare si amaraciune in care nu-i mai izbuteste nimic rodnic si in care va cadea dintr-o greseala in alta.
Cine crede insa in Dumnezeu si priveste spre Cel rastignit, acela nu va fi ros de nelinistea innoirii, el va sti ca Duhul Sfant isi are caile Sale de afirmare in viata si ca adeseori se intristeaza de nerabdarea noastra desarta. Insa adeseori, exact in infrangere se castiga cele mai mari victorii. A fi orientat spre lumea vesniciei nu inseamna nelucrare si indiferenta, ci acela care priveste chemarile vietii in lumina unei destinatii si raspunderi eterne, va lua mai in serios foarte multe lucruri ale sale si ale altora, dar va trai in pacea lui Dumnezeu. El nu va scrasni din dinti neputincios in fata oricarei piedici, nu-si va iesi din sarite avand de lucru cu oameni mai dificili si mai indaratnici si nu va cadea dintr-o agitatie in alta; el va face linistit lucrul sau si va intampina cu resemnare orice piedica sau insucces ca pe o cruce trimisa de Dumnezeu si orice lucru pamantesc il va face spre propria sa mantuire.
Fiecare greutate neinteleasa ce ne apasa, fiecare privatiune ce ne amaraste si ne face invidiosi, isi castiga deodata sensul sau din momentul in care lasam sa patrunda in ele Lumina eterna care in Hristos a devenit o realitate terestra. Chiar daca ne-ar fi inchise toate caile, nimieni nu ne va impiedica vreodata sa lucram, sa vorbim, sa tacem si sa gandim dupa pilda lui Hristos, in loc sa urmam pilda unui animal lipsit de ratiune. Ajunsi aici, insuficientele acestui pamant nu mai au nici o putere asupra noastra. Noi traim in Acela care toate le desavarseste, toate le invinge; noi rabdam in Acela care toate le iarta. Asa se intelege mai usor expresia: E mai fericit a da decat a lua. Daca insa omul priveste tot ce i se intampla numai cu ochiul cel trupesc si nu dintr-un punct de vedere superior si cu ochiul launtric-binele si raul deopotriva-ii va sluji spre nefericirea sa si nici o lumina de sus nu-i va risipi intunericul ratacirilor sale. Fiindca omul a fost zidit pentru Dumnezeu; fericirea ca si nefericirea sa cheama Lumina si ajutorul cel de Sus.
Omul nu mai vrea sa recunoasca interventia lui Dumnezeu in soarta sa decat atunci cand constata o scapare externa sau o enigmatica implinire a unei dorinte, sau cand intalneste un om care intervine in chip deosebit in viata sa. Viata fiecarui om este binecuvantata de o providenta divina, dar ea nu e observata decat atunci cand este indreptata sincer catre Dumnezeu si nu e invaluita de intunericul orgoliului. Chiar si atunci, ochiul spiritual trebuie sa fie deprins a recunoaste providenta divina din spatele evenimentelor si faptelor cotidiane. E nevoie de o putere spirituala pentru a fi capabil sa discerni din ceea ce pare a fi numai intamplare capricioasa-lucrarea Celui ce a zis:"Gandurile Mele nu sunt gandurile voastre." Dar tocmai stradania de a recunoaste o dragoste ce depaseste gandurile noastre, ne ajuta poate mai mult sa ne eliberam de noi insine, sa recunoastem fiinta lui Dumnezeu si sa-I supunem viata noastra.
Cine ar putea sa nu observe in viata sa ca Dumnezeu ii aduce in cale-ca dupa un plan misterios- tocmai oamenii care au o mai importanta influenta asupra sa ? Important e ca acela sa fie suficient de luminat si sa recunoasca adevaratele conditii ale dezvoltarii sale si sa valorifice ocaziile ce i se ofera. Una ni se da spre a avea o contrapondere fata de slabiciunile si primejdiile caracterului nostru, alta spre a vadi sinceritatea si a ne ajuta sa ne recunoastem adevarata fiinta; o alta spre a nne intari ceea ce avem mai bun in personalitatea noastra, o alta iarasi spre a ne duce in ispita si a ne arata cat suntem de departe de ceea ce credem ca suntem; si o alta spre a ne face sa sporim in rabdare si in lepadare de sine, sau spre a ne invata sa intelegem imprejurarile unei vieti cu totul deosebite de-ale noastre si astfel sa ne eliberam de o fatala ingustime in judecatile si in simpatiile noastre.
Exista si momente trecatoare care ne ajuta in chip misterios, fie prin intuitii ale unor stari sufletesti pe care trebuie sa le constatam mai intai la altii, pentru a le recunoaste pe urma si la noi insine; fie prin pilde si cuvinte care ne fac sa rosim; fie prin aceea ca suntem siliti fara de veste sa facem si sa spunem lucuri care ne arata cu cruzime laturi ascunse ale propriei noastre naturi.
A recunoaste tainica indrumare a lui Dumnezeu in propria noastra viata, iata ce insemneaza culmea ascultarii. Si pentru a putea carmui sigur, pe altul in lumea vazuta, este necesar sa ne supunem necurmat noi insine acestei carmuiri nevazute, sa-i intelegem tainicele ei povete si oprelisti si sa ne deschidem constiinta pentru judecatile ei.
F.W.Forester-Hristos si viata omeneasca
