Diferitele domenii ale existenţei colective: politic, social, cultural s-au eliberat, treptat, de creştinism. Statul şi viaţa economică se situează de acum înainte în afara sferei aşa-numite „religioase”. Statul nu pretinde să controleze Biserica sau Bisericile - şi nici invers. Filosofia nu mai serveşte de mult timp teologia. Pentru o aceeaşi realitate există mai multe modalităţi de abordare, independente unele de altele şi fără organizare unică. Fiecare ştiinţă depinde de propriile norme, îşi este intrinsecă. „Religia” a devenit de mult un compartiment al culturii, pe aceeaşi direcţie cu celelalte - ştiinţific, sportiv, estetic, psihologic etc. Începând cu sfârşitul Evului Mediu şi, mai ales, în epocile barocă şi „sulpiciană” , personajele „religioase” reprezentate în artă au atitudini în întregime artificiale: ochii înroşiţi de lacrimi şi ridicaţi spre cer, în timp ce îngeraşii exprimă mai degrabă sensibilitatea pedofilă a artiştilor!

Societatea secularizată cunoaşte, totuşi, o ideologie difuză, lipsită de constrângeri, dar care pătrunde sufletele simple mai ales prin intermediul mass-mediei. Este astfel prezentat sistemul de lectură al unei lumi limitate la ea însăşi, un soi de empirism al vizibilului şi de subiectivism al plăcerii.
Individul, eliberat de comunitarismele greoaie şi, totodată, protectoare ale civilizaţiilor agromonastice, nu mai are vreo speranţă eshatologică şi de comuniune. De mult timp, deja, începând cu dogmele catolice din sec. al XIV-lea şi conceptele protestante din sec. al XVI-lea, mântuirea obştească s-a divizat în mântuire individuală, aproape uitându-se marea aşteptare a Parusiei şi anticiparea sa în celebrarea „tainelor” şi experienţa eclesială. Recentul Catehism universal al Bisericii Catolice este scurt şi sărac în privinţa „vremurilor din urmă”.

Al Doilea Război Mondial a biruit nazismul, descalificat pentru totdeauna datorită memoriei numelui de Auschwitz. Progresul ştiinţelor şi al tehnicilor, şi mentalităţile favorizate de acesta, au contribuit la căderea comunismului. S-a ajuns astăzi la un punct în care societatea are ca ţel realizarea, cât mai bine posibil, pe lumea aceasta (lumea cealaltă nu există), a plenitudinii existenţei prezente. Neantul, ineluctabil şi refuzat ca idee, năruie speranţa învierii; convertirea publicitară a dorinţei în necesităţi cotidiene face de neconceput ascensiunea prin Cruce sau prin asceza tradiţională, care ar căuta să redea dorinţa elanului său pur spiritual. Crăciunul a fost folclorizat, dar rămâne, evident, sărbătoarea naşterii şi a vieţii. Paştile, pentru cei mai mulţi, nu constituie însă decât un consum crescut de ciocolată.

Ignorând „cerul”, omul de astăzi regăseşte „pământul”. Dezvoltarea tehnicii permite un fel de explozie a societăţii urbane. Pământul, erosul, corpul, sunt frenetic exaltate împotriva unui creştinism care, de-a lungul timpului, n-a încetat să se detaşeze de ele. Îndoiala creştină referitoare la eros a fost, fără îndoială, necesară pentru a asigura, contra fatalităţilor speciei şi extazelor fuzionale, deplina afirmare a persoanei, a femeii mai ales, mult timp considerată doar ca simplu instrument de reproducere.

Totuşi, treptat, erosul a fost mai puţin reflectat prin relaţia personală (aproapele cu Dumnezeu) şi mai mult descalificat şi negat (dualismul antichităţii târzii marcase puternic, de altfel, monahismul). Atunci a apărut revolta vieţii, a dragostei, a frumuseţii. Femeia a ajuns să-şi stăpânească propria fecunditate şi să se conducă aşa cum făceau bărbaţii altădată. Afrodita iese încă din mare, la fel de strălucitoare şi (fină) ca şi starletele anonime din reclamele paradisiace.

Referitor la pământ, Biserica Occidentală s-a detaşat de el, o dată cu dezvoltarea civilizaţiei urbane şi apariţia ordinelor de călugări ce trăiau din cerşit. Concentrarea afectivă asupra lui Iisus, acest individual „Dumnezeu şi sufletul meu” şi zbuciumul nu mai puţin individual şi subiectiv al justificării au contribuit la slăbirea legăturilor cosmice ale omului tot aşa cum o anumită închipuire despre păcatul originar a marcat erosul cu o pată aproape de neşters.

Astăzi, contra acestei îndelungate descărnări, „carnea” îşi afirmă cu furie eliberarea insolentă, iar Bisericile, în faţa beţiei corpurilor (simţurilor), se trezesc neputincioase. Preceptele lor continuă să rămână morale până în amănunt, interpunându-se însă între tineri şi mesajul evanghelic. Atât în afara Bisericii, cât şi în Biserică se încearcă - nu fără tensiuni sau probleme - să se „ia cunoştinţă” de corp, acordându-l la ritmurile cosmice.

Totuşi, această evoluţie nu ar fi fost posibilă fără sprijinul tradiţiei biblice, iudeo-creştine, care, se pare, că a permis trecerea de la raţionalitatea contemplativă la raţionalitatea instrumentală.
Biblia a impus consistenţa proprie şi non-divinitatea cosmosului nu ca magie, (Babilon), nici ca iluzie (India) sau materialitate malefică a corpului muritor, ci ca creaţie a lui Dumnezeu, oglindă a Înţelepciunii Sale, creat prin Cuvântul Său şi, după spusa Părinţilor Bisericii, prin „ideile-voinţe” total diferite de „ideile” platoniciene.

Divinul nu mai este închis în natura pasională şi extazul sexual. O distanţă infinită intervine între creat şi necreat. „Dezvrăjirea” lumii începe cu relatarea creării lumii în Geneză: stele, animale şi plante apar deposedate de caracterul lor divin. Bătălia dusă de profeţi împotriva idolatriei şi magiei îşi va găsi împlinirea în acţiunea de mai târziu a călugărilor. Evanghelia va pune capăt opoziţiei dintre pur şi impur („nu ceea ce intră în gura omului îl spurcă”, iar Iisus nu o va evita pe femeia cu curgere de sânge), refuzând interpretarea bolii ca pedeapsă divină sau ca urmare a păcatului (vindecarea orbului din naştere), El distinge Împărăţia Cerurilor de cea a Cezarului, extinzând sfera lumescului şi oferind perspectiva libertăţii spiritului. Dumnezeu Care Se manifestă în umilinţă şi în chenoză, Dumnezeul crucificat pe trupul relelor lumii instituie libertatea omului şi Se arată nu în sfera sacrului, ci sub chip de om, în cele din urmă - sub chipul tuturor oamenilor.

Istoria creştinismului occidental poartă în fundal tare incontestabile. Moştenirea tragică a augustinianismului, pe de o parte - numărul mic de aleşi, soarta copiilor morţi nebotezaţi, interpretarea lui compelle intrare (obligă-i să intre), diminuarea rolului Sfântului Duh pe de altă parte -, au cauzat un antagonism între Tatăl şi Fiul (ce va culmina în sec. al XIX-lea cu dialectica stăpânului şi sclavului) şi aproape un soi de ruptură a divino-umanităţii, fuziune fără echivoc a divinului cu umanul pe care o definise în 451 Conciliul de la Calcedon. În acest mod s-au afirmat în ultimul secol drepturile omului, opunându-se nimicitor drepturilor divine .

Să nu ne mire, deci, că secularizarea - sub aspectele bune, dar şi cele rele - a fost, în mare parte, chiar opera Bisericilor. Începând cu „devotio moderna”, la sfârşitul Evului Mediu şi continuând cu Reforma şi Contrareforma, o societate urbană, laică, a elaborat un tip de religie consistând mai ales în „puritate” morală. Pretutindeni asistăm la o luptă îndârjită condusă de oamenii Bisericii împotriva religiei populare puternic înrădăcinate în ritmurile cosmice. Un indiciu major al acestui fapt este campania de ardere a vrăjitoarelor, mărturii îngrozitoare ale feminităţii telurice, ale sacralităţii pământului. În efortul său de a-şi afirma prezenţa în lume, Biserica a devenit din ce în mai mult şcoală de morală, în detrimentul capacităţii sale de transcendenţă şi de înviere. Ieşirea la pensie a episcopilor la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, în Biserica Catolică, şi a cardinalilor la optzeci, evidenţiază triumful criteriului utilităţii, caracteristic societăţii secularizate.

Olivier Clement