Acesta ni se cere.
Altminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (Şi nici liniştea măruntă.)
Adagiul juridic nu se aplică în viaţa morală: dimpotrivă, c est l impossibile qu on est tenu. Preceptul de drept (a l impossibile nul n est tenu, are o valabilitate strict limitată în domeniul sinalagmatic.
Atata doar că există două feluri de imposibil: există imposibilul imposibil şi există imposibilul posibil. Imposibilul imposibil - cel fizic -nu are deloc o importanţă şi e lipsit de semificaţie. Exemplul dat de vechii jurişti - deşi astăzi nu mai are haz - e cat se poate de concludent: nu te poţi obliga prin contract să mergi în lună. Desigur, nici nu vrea să spună mare lucru. Dar nu asta ţi se cere. Ţi se cere altceva. Nu ţi se cere de a merge în lună. Ţi se cere - şi-i cu totul altceva - luna de pe cer. Şi de preferinţă albastră.
Atata timp cat nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.
Ce puteam face? întreabă executorul ordinelor date de un regim tiranic. Ce puteam face? întreabă ostaşul care a primit o misiune strigătoare la cer. Nimic, fireşte, nu puteau face nimic. Şi nici nu trebuie osandiţi că n-au făcut nimic, că s-au supus şi au executat. De aceea şi sunt procesele de la Nurenberg o greşeală şi o ruşine. Ceva totuşi puteau face -şi fără risc: puteau să nu săvarşească păcatul de prostie, puteau adică să nu facă exces de zel, ci dimpotrivă: să execute agale şi-n silă, să mai amâne niţeluş, să transforme lenea în virtute, s-o ia încetişor de tot. Asta puteau - şi din păcate mulţi n-au făcut-o.

Iar dacă vreunul ar fi vrut (şi ar fi putut) să fie sfânt sau erou sau creştin, tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa, fie ce-o fi! (Şi unei acţiuni care transcende şi rupe monotonia vieţii automate este de presupus că Dumnezeu nu i-ar fi răspuns prin nepăsare.) S-ar putea ca definiţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decît aceasta: să faci imposibilul posibil. Nu poţi - om de pe stradă - călca pe lună sau pe Marte, dar luna de pe cer poţi s-o cucereşti: ajunge să faci ceva ce este cu neputinţă în cadrul prudenţei temătoare şi logicii afierosite contabilităţii. Executarea negrăbită, şireată, reticentă a ordinelor tiranice, bunăoară, ţine de imposibilul posibil şi de libertatea de a refuza. Legile lumii, aşadar, nu-s o piedică totală pe calea ce merge spre paradis: sunt doar o piedică mai grea ce poate fi înlăturată prin reconsiderarea noţiunii (superficial examinată) de imposibilitate.

(Omul de pe stradă. De parcă nu ar intra şi într-o biserică - ai cărei întemeietori au ştiut să spună nu împăraţilor romani - sau n-ar avea şi casă, unde-şi petrece noaptea, perioadă a reflectării; căci dacă bufniţa stă langă înţeleaptă zeiţă Pallas pricina este că numai după pripa zilei urmează gandirea, nocturnă şi calmă.)

Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atît de nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îi spune „lipseşte din faţa mea", decat îl blestemă. Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricand e timpul de a face binele. Oricand e timpul de a-l îndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negandite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.
Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa prietenie. Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cat îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!

- Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mînă avuţia sa, este însuşi Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant - atat cat primise - răspunde: „Doamne, te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat", stăpanul nu-l contrazice, dimpotrivă îi confirmă caracterizarea, repetînd-o (Matei 25. 26). Şi, imediat după aceea, urmează straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are: i se va lua."
Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori şi beneficiari pasivi.
Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este - vorba lor- o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cat de grav e păcatul de lenevire şi cat de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cat de grav, de stăruitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.

- Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău, „Ia-ţi crucea ta", „Vino după mine", „Vegheaţi dar", „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!", „Du-te şi strigă", „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă". Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osîndit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pre-j text. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)
Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)!
- Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe să întrezăreşti o dară de lumină este alcătuită din aceste cateva puţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More, adresate unui prieten căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: I trust Imake myself obscure.
Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămîne decît ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pămantesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele" mi se pare şi mai obscur - apofatic, mai final.

E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic - numai misterul nu le lipseşte! - sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne" lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa cand ne dăm seama de ea o prefacem, în necredinţă deoarece gandind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare. Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luand aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care - făramă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii - rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.

Nicolae Steinhardt