Sfantul Iacob spune: „Toate darurile cele mai bune şi desăvarşirea coboară de sus, de la Părintele Luminilor".
Se cuvine să ştiţi aceste lucruri: omului care se abandonează pe sine lui Dumnezeu şi caută doar voinţa Lui cu toată înflăcărarea, orice i-ar da Domnul îi este cel mai bun: fii sigur de acestea precum Dumnezeu trăieşte. In mod necesar darurile Sale sunt cele mai bune şi nu există nici un mod mai bun. Chiar dacă un alt mod ţi s-ar părea mai bun, el nu este mai bun decît cel pe care Dumnezeu îl vrea, deoarece Dumnezeu doreşte acest mod şi nu un altul şi este necesar ca modul dorit de El să fie cel mai bun. Fie boala, fie sărăcia, fie foamea, fie setea sau orice altceva vrea Dumnezeu să-ţi acorde sau să nu-ţi acorde, orice îţi dă sau nu-ţi dă, toate acestea îţi sunt ţie cele mai bune. Chiar şi devoţiunea sau interioritatea: dacă le ai pe amandouă sau ambele îţi lipsesc, orice ai avea şi de orice vei fi lipsit, stabileşte-te cu statornicie acolo unde în toate cauţi slava lui Dumnezeu. Ceea ce-ţi va face ţie Domnul este cel mai bun.

De altfel poate te vei întreba: cum pot să ştiu dacă este voinţa lui Dumnezeu sau nu? Gandeşte-te astfel: dacă ceva n-ar fi după voinţa lui Dumnezeu, acest ceva nici n-ar fi.
„Toată darea cea bună şi tot darul desăvîrşit de sus este, coborîndu-se de la Părintele luminilor".

Ştiind că aceste lucruri sunt prin voinţa lui Dumnezeu, ar trebui să fii atat de bucuros în ele, încat nici o durere n-ai considera-o ca atare. Fiinţa dumnezeiască ţine de voinţa a ce este mai bun. Dacă aş vrea să plac cuiva şi dacă aş afla că îi sînt dragi anumite cuvinte sau fapte, pe acestea le-aş face şi nu altceva. Desigur, luaţi aminte la voi înşivă şi la felul în care iubirea voastră este plăsmuită! Dacă-l iubiţi pe Dumnezeu, nici un lucru n-ar putea să vă fie mai plăcut decat cel ce-i este cel mai mult pe plac. Astfel, voinţa Sa ar fi cu totul împlinită în noi. Oricat ţi-ar părea de grele suferinţa sau neplăcerea, dacă nu-ţi găseşti în ele cea mai mare bucurie, eşti nedrept.

Deseori, obişnuiesc să spun ceva adevărat: spunem în fiecare zi şi strigăm cu voce tare în „Tatăl nostru": „Doamne, împlinească-se voinţa ta!". însă atunci cand voinţa Lui se împlineşte, înclinăm să ne supărăm şi nu ne găsim binele în această voinţă, deşi ar trebui să ne placă cel mai mult lucrurile împlinite de El. Cei ce le primesc ca fiindu-le cele mai bune rămîn în toate împrejurările într-o pace desăvarşită. însă cateodată voi cugetaţi spunand: „ah! dacă mi s-ar fi întamplat altceva, mi-ar fi mai bine" sau „dacă acestea nu s-ar fi întîm­plat, poate ar fi fost mai bine". Atata vreme cat gandeşti astfel, nu vei dobandi pacea. Tu trebuie să le primeşti ca fiind cele mai bune: iată primul sens al acestor cuvinte.
Nimic nu dă Dumnezeu cu mai multă bunăvoinţă decat darurile însem­nate.Dumnezeu iartă cu mai multă bunăvoinţă păcatele mari decat pe cele mici. Cu cat ele sunt mai însemnate, cu atat le iartă mai repede şi cu mai multă bunăvoinţă. La fel se petrec lucrurile în privinţa haru­lui, a darului sau a virtuţii: cu cat ele sunt mai mari, cu atat le dă de bunăvoie. Ingerii, cele mai nobile creaturi, neavand în ei nimic trupesc, sunt cu totul intelectuali, într-un număr mai mare şi mai mulţi decat toate lucrurile trupeşti. în sens propriu se numesc lucrurile deosebite „daruri"; acest nume le este cel mai propriu şi mai lăuntric.

Cu cat ceva este mai nobil, cu atat este mai comun. Simţurile le am în comun cu animalele, iar viaţa cu plantele. Fiinţa îmi este şi mai lăuntrică, avand-o în comun cu toate creaturile. Cerul este mai vast decat tot ceea ce este sub el şi de aceea este mai nobil. Cu cat un lucru este mai nobil, cu atat el este mai vast şi mai comun. Iubirea este nobilă pentru că este comună.

Par anevoioase cele poruncite de Domnul nostru şi anume că omul trebuie să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Află aşadar că nu-l găseşti niciodată pe Dumnezeu atunci cand cauţi ceva dintr-ale tale, deoarece nu-L cauţi în mod limpede. De cauţi ceva cu ajutorul lui Dumnezeu este ca şi cum ai face din El o torţă pentru a căuta ceva: în general, cand găsim ceea ce căutam, aruncăm torţa. Aşa faci şi tu cand cauţi ceva cu ajutorul lui Dumnezeu: orice-ar fi, prosperitate, răs­plată, interioritate, toate sunt nimic pur şi simplu; tu cauţi nimicul şi de aceea-l găseşti. Tu nu găseşti nimic pentru că nu cauţi decît nimicul. Toate creaturile sunt lipsite de o fiinţă proprie, căci fiinţa lor ţine de prezenţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu s-ar întoarce pentru o clipă de la creaturi, ele ar deveni un nimic: cel care ar cuprinde întreaga lume cu Dumnezeu, n-ar cuprinde mai mult dacă l-ar avea numai pe Dumnezeu. Nici o creatură, fără Dumnezeu, nu are mai mult decat o muscă fără Dumnezeu; chiar aşa, nici mai mult, nici mai puţin.

Cand Dumnezeu a creat făpturile, ele erau atît de firave şi de subţiri, încat n-ar fi putut să se răspandească în ele. Iată de ce El a făcut sufletul egal sieşi şi cu aceeaşi măsură, pentru a i se putea dărui; de fapt, orice altceva i-ar da, sufletul l-ar nesocoti. Dumnezeu trebuie să mi se dea în propriu aşa cum este faţă de sine însuşi; dacă nu, nimic nu-mi revine şi n-am gust pentru nimic. Cine trebuie să-l primească cu totul, trebuie să se aban­doneze şi să iasă din sine însuşi; el le primeşte pe toate de la Dumnezeu aşa cum le are El, la fel de proprii cum le au El, Maica noastră şi toţi cei din cer: toate acestea le sunt la fel de egale şi de însuşite. Cei ce au ieşit astfel din ei înşişi şi s-au abandonat pe sine, trebuie să primească în acelaşi fel şi nu altcumva.

A treia expresie : „de la Părintele luminilor". Prin cuvantul „părinte", înţelegem realitatea filială desemnand naşterea pură care este viaţa tuturor lucrurilor. Tatăl îl naşte pe Fiul lui în cunoaşterea veşnică. Tot astfel îl naşte pe Fiul în suflet precum în propria lui natură; îl naşte în suflet în mod propriu, iar fiinţa lui depinde de faptul naşterii Fiului său în suflet, dincolo de bucurie sau durere. Odată mi s-a pus întrebarea: ce face Tatăl în cer? Eu am răspuns: îl naşte pe Fiul său, şi această lucrare îi este atat de agreabilă şi îi place atat de mult, încat n-a făcut nimic altceva decat să-l nască pe Fiul său şi amandoi fac să înflorească Duhul Sfant. Acolo unde Tatăl îl naşte pe Fiul Său în mine, acolo sunt şi eu acelaşi Fiu şi nu un altul: suntem cu totul alţii în umanitate, însă acolo, în suflet eu sunt acelaşi Fiu şi nu un altul. Acolo suntem fii, acolo suntem pe drept moştenitori.


„Ele, darurile vin de sus": cine vrea să primească de sus, trebuie să se afle în mod necesar jos, într-o adevărată umilinţă. Şi să ştiţi acestea întru adevăr: cine nu este în întregime jos, aceluia nu-i va reveni chiar nimic şi nu va primi nimic, oricat de infim ar fi. Dacă te priveşti de sus pe tine însuţi sau un alt lucru sau pe altcineva, tu nu eşti jos şi nu primeşti nimic; mai mult: dacă eşti în întregime jos, pri­meşti în întregime şi desăvarşit. Natura dumnezeiască constă în a da, iar fiinţa Lui ţine de a ne dărui atunci cînd sîntem jos. Pentru a-i dărui acestea în propriu, fă în aşa fel încat să fii în dreapta umilinţă sub Dumnezeu şi să-L înalţi în inima şi în cunoaşterea ta. „Domnul Dumnezeul nostru l-a trimis pe Fiul său în lume." Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său la împlinirea timpului Sufletului, adică atunci cand a depăşit orice timp. Atunci cand sufletul este desprins de timp şi de loc, Tatăl îl trimite pe Fiul său în suflet! Iată ce vor să spună aceste cuvinte: „Cele mai bune daruri şi cele mai desăvarşite vin de sus, de la Părintele luminii". Pentru ca noi să fim pregătiţi să primim cele mai bune daruri, aşa să ne ajute Dumnezeu, Părintele luminilor. Amin.

Meister Eckhart