Si a zis Dumnezeu:”Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra (...). Si l-a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; barbat si femeie i-a facut.” (Facerea 1, 26-27).
Din aceasta samanta a Revelatiei creste intreaga antropologie crestina. Sfintii Parinti sunt de acord ca notiunea de chip (eikon) trimite la o realitate obiectiva, data ca atare prin creatie, iar notiunea de „asemanare” (homoiosis) trimite la o realitate subiectiva, de dobandit prin exercitiul virtutii. Finalitate ultima a „chipului”, „asemanarea” este ceva de ordin potential, in care este direct implicata libertatea fiintei omenesti: avand „chipul”, depinde de noi sa devenim intru „asemanare”.
Unii exegeti asimileaza „chipul” cu mintea (venim pe lume ca fiinte cugetatoare), iar „asemanarea” cu inima (devenim in lume fiinte iubitoare). Omul este astfel chemat sa realizeze plinatatea iubirii in plinatatea ratiunii, raportandu-se la modelul absolut al dumnezeirii.
Formula completa- kat eikona kai homoiosin, „dupa chipul si asemanarea „- apare o singura data in textul sacru, pe cand sintagma kat eikona, „dupa chipul”, apare de inca doua ori.
Insistenta pe „chip” se explica prin aceea ca el este un dat in structura ontologica a fiintei umane (vrea sau nu vrea, omul il poarta in el, chiar si in conditii de degradare si pervertire), in vreme ce „asemanarea” este doar o posibilitate ce rezida in iconomia „chipului” si a carei actualizare trebuie neincetat lucrata de om, ce devine astfel co-autor liber al propriei plinatati.
Sfantul Vasile cel Mare (Despre Facerea Omului), defineste „chipul” ca radacina a binelui implantata prin Creatie in firea omeneasca, iar „asemanarea” ca fruct al trudei intru virtute, de-a lungul intregii vieti. Orice conotatie corporal-antropomorfica este din capul locului exclusa: „chipul” constituie o realitate tainica de natura spirituala, in virtutea careia omul este, ca si Creatorul sau, fiinta rationala libera, personala, capabila de comunicare (cuminecare dialogala), iubire si creativitate ceea ce il deosebeste esential de toate celelalte fapturi trupesti peste care a si fost randuit sa stapaneasca, urmand a-si „lucra” si a „pazi” nu numai propria fiinta ci si intreaga „antroposfera” cosmica.
Asadar, conditia sa initiala il apropia pe om mai degraba de firea ingereasca dar cu o complexitate existentiala specifica data de unitatea lui noopsihosomatica singulara in registrul creatiei divine.
In om, Dumnezeu nu-Si creeaza o jucarie, nici un sclav, nici o alteritate concurentiala, ci-dincolo de orice necesitate, din preaplinul iubirii Sale – un prieten liber, un partener de dialog spiritual, chemat la contemplatie si comuniune mistica, la infiere harica si indumnezeire (theosis). Omul este in acelasi timp la fel si altfel decat Dumnezeu, zice Sfantul Grigorie de Nyssa, nefiind nici strain de indumnezeire, dar nici copie inferioara ei. Iar ca sa-i arate dragostea si pretuirea iubirii Lui neinteresata, Dumnezeu nu ezita sa-Si suspende in fata libertatii omenesti atotputernicia Sa, ba chiar Se smereste fapturii Sale, pana la a lua trup din trupul ei, pana la a-i spala picioarele si a Se intinde jertfelnic pe Cruce ca s-o aduca mereu mai aproape de El.
Dumnezeu Cuvantul este marele „boier” paradigmatic al lumii si in virtutea „chipului” Sau in noi, instaurat prin creatie si restaurat prin Cruce, ne provoaca la aceeasi masura a nobletii, crezand in noi mai mult decat credem noi in El.(„Drept aceea fiti voi desavarsiti precum tatal vostru din ceruri desavarsit este.”) Matei 5, 48
„Crearea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu presupune deci ideea unei participari la fiinta dumnezeiasca, idea unei comunicari cu Dumnezeu, adica ea presupune harul. Dupa Sf. Grigorie de Nyssa, chipul Lui in om, intrucat este desavarsit, este in mod necesar peste putinta de a fi cunoscut pana la capat. De aceea nu se poate defini intocmai in ce consta chipul lui Dumnezeu. Noi nu-l putem concepe altfel decat prin mijlocirea ideii de participare la bunurile nesfarsite ale lui Dumnezeu.” (Vladimir Lossky)
Barbatul (Adam) a fost facut intai ca radacina a intregii umanitati viitoare. Orice diferentiere ulterioara-sexuala, personala, nationala-se afla potential in el, ca padurea intr-o samanta, urmand sa se desfasoare la vremea potrivita, in liniile de forta ale „planului divin” dar si cu aportul libertatii personale, al „liberului arbitru”. In virtutea analogiei cu „chipul” fiintial al Creatorului, fiinta umana a fost complinita din sine insasi (Eva „dedusa” din „coasta” lui Adam), caci nu este bine sa fie omul singur, adica lipsit de o alteritate pe masura lui, iar laolalta barbatul si femeia (ipostasul patern si cel matern al uneia si aceleiasi umanitati) inca de la inceput au primit de la Dumnezeu binecuvantarea (nu porunca, cum gresit se invata, indeobste sub sugestia imperativului gramatical) de a creste si a se inmulti instapanaindu-se calitativ asupra pamantului.
Razvan Codrescu, Galceava dracului cu lumea
