Caracterul sacru al vestmintelor sacerdotale a fost subliniat prin instituirea unui ritual al invesmantarii, constand indeosebi prin recitarea unor rugaciuni alese din textele cartilor Vechiului Testament si mai cu seama din Psalmi, in concordanta cu cu simbolismul fiecarui vestmant. Este probabil ca un astfel de ritual a putut sa ia nastere atunci candd vestmintele liturgice au inceput sa se deosebeasca de cele civile. In codicii dinainte de sec. al XIII-lea al Liturghiilor bizantine si chiar in unii din acest din urma secol, odajdiile bisericesti se gasesc desemnate sub un singur nume, recitandu-se inainnte de imbracarea lor o singura rugaciune, aceasta chiar nefiind una si aceeasi in toate manuscrisele.

Rugaciuni aparte pentru fiecare vestmant apar abia in manuscrisele din veacul XIV, fara a fi uniforme in toti codicii. Generalizarea si uniformizarea ritualului imbracarii s-a realizat prin Constitutia patriarhului Filotei al Constantinopolului in sec. XIV.

Imbracarea diaconului
Regulile inscrise in Liturghier stabilesc ca diaconul si preotul, aflandu-se in altar dupa terminarea rugaciunilor pregatitoare dupa intrarea in oficiu, se imbraca cu vestmintele sfinte ce sunt randuite pentru treapta ierarhica a fiecaruia dintr-insii. Astfel, diaconul, tinand oe bratul drept stiharul, orarul si manecutele, cere mai intai binecuvantarea preotului; iar dupa ce a obtinut-o, se imbraca, incepand cu stiharul, sarutand semnul crucii de pe acesta si recitand din Liturghier textul corespunzator acestei lucrari.

Stiharul este un vestmant cu maneci, cazand drept pana la picioare, analog poderestului lui Aaron si al fiilor sai (Ies 30, 27). Se intelege de aici ca stiharul estee unul din cele mai vechi vestminte cu intrebuintare liturgica. El deriva fara modificari insemnate din vechea tunica greco-romana. In literatura crestina, stiharul apare mentionat de timpuriu si anume la istoricul Eusebiu, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Ioan Gura de Aur, Fericitul Ieronim si in Testamentum Domini nostri Jesu Christi. Faptul ca stiharul se gaseste enumerat printre vestmintele liturgice la inceputul sec. VIII-lea, in comentariul lui pseudo-Gherman, dovedeste in chip categoric ca el se afla deja in intrebuintare mai veche si deci orice indoiala este inlaturata.

Din documentele in care este mentionat, reiese ca stiharul era confectionat din panza sau tesatura alba de in. Mai tarziu s-a introdus si obiceiul stiharelor de culoare rosie, purpurie sau stacojie, dar numai cele purtate de arhiereu, ca un semn de distinctie. Uneori, stiharele arhieresti se distingeau ca si vechea tunica senatoriala greco-romana, prin dungarea lor de sus pana jos cu acei „clavi”, adica rauri sau fasii de culoare rosie-purpurie pe un fond alb. De la aceste siruri sau rauri a ramas numele de stihar, adica vestmant cu linii.

Prin culoarea alba a stiharului, se „arata dumnezeiasca stralucire pe carre preotul o slujeste credinciosilor prin Evanghelie”; precum si „imbracamintea cea mai curata si fara de patima a slavei lui Dumnezeu.” Aplicand aceasta idee persoanei Mantuitorului, imbracarea cu stiharul semnifica sfintenia si curatia naturii Lui umane, pe care El a luat-o prin intrupare in starea de nevinovatie in care aceasta a fost creata la inceput de Dumnezeu. Ea aminteste lumina de la Schimbarea la Fata pe Muntele Taborului, cand hainele Sale s-au facut stralucitoare si albe precum zapada; la fel si giulgiul cel curat cu care a fost infasurat Trupul Sau cand a fost pus in mormant.

Stiharul de culoare rosie simbolizeaza Sfanta Patima a Domnului care S-a intrupat, Si-a varsat sangele pe Cruce pentru mantuirea noastra, precum si hlamida stacojie cu care a fost imbracat de ostasi in batjocura (Matei 27, 28). Cu aplicatie la liturghisitori, care prin insasi sarcina lor, au randuiala slujbei ingeresti, stiharul le aminteste, prin culoarea sa deschisa, despre imbracamintea luminata a ingerilor, care ca si cel de la mormant, s-au aratat in vestminte stralucitoare. Ca atare, se arata si curatia trupului si a sufletului cu care se cuvine sa indeplineasca dumnezeiasca slujba. De asemenea, se arata simbolul bucuriei spirituale, de care este plin sufletul liturghisitorilor pentru ca au fost chemati la o astfel de demnitate. Tocmai in caest sens se gaseste indicat de rugaciunea ce se spune de liturghisitori la imbracarea stiharului :”Bucura-se-va sufletul meu intru Domnul, ca m-a imbracat in vestmantul mantuirii si cu haina veseliei m-a acoperit; ca unui mire mi-a pus cununa si ca pe o mireasa m-a impodobit cu podoaba.”

Orarul il pune diaconul peste stihar. Acesta este o fasie lunga care se aseaza pe umaarul stang si, dupa obiceiul luat de prin veacul al XVIII-lea, capatul din fata se petrece in diagonala peste piept si trecandu-l pe sub bratul drept, este adus prin spate iarasi peste umarul stang, atarnand astfel, acest capat in fata iar celalalt in spate. Fara aceste vestminte, diaconul nu poate participa la nici un serviciu religios.

Este de presupus ca denumirea de orar provine de la verbul latin orare-a se ruga, sau provine de la substantivul grec ora, deoarece diaconul semnaleaza cu capatul din fata al orarului momentul anumitor rugaciuni ori obligatii religioase pentru popor, in timpul oficiului sau al anumitor lucrari pentru liturghisitori. Orarul este pus in analogie cu acea panza sau batista pe care seful sinagogii o agita de pe un loc mai ridicat pentru a indica poporului sa raspunda amin dupa lecturi. Aceasta este originea orarului si cu acest scop a fost introdus in cultul crestin.

Balsamon, in comentariul la canon 22 Laodiceea si Matei Vlastare, deriva denumirea de orar de la verbul vad, observ si de la substantivul grija, atentiune, deoarece diaconul are sarcina de a observa buna randuiala a slujbelor.

In intrebuintarea cultului, orarul a intrat cu mult onainte in Biserica de Rasarit decat in cea din Apus. La Roma a fost consacrat ca atare abia prin veracul al IX-X-lea dupa ce fusese acceptat in veacurile precedente de Bisericile dinn Galia si Spania sub influenta Orientului. In Rasarit, s-ar putea spune ca orarul era un vestmant diaconal deja ianinte de jumatatea veacului al IV-lea, deoarece in a doua jumatate a acestui din urma veac, sinodul de la Laodiceea, prin canoanele 22 si 23, interzice obiceiul luat de ipodiaconi, de citeti si de psalti de a purta orarul diaconesc pe umar. Astazi, orarul este folosit si de membrii clerului inferior, dar nu pe umar, ci incins peste ambele capete incrucisate in fata, in felul in care ii aseaza diaconii insisi inainte de momentul impartasirii.

Orarul este privit ca o imagine a aripilor ingeresti; incingerea si incrucisarea orarului in timpul rugaciunii domnesti, in vederea apropierii de Sfintele Taine pentru impartasire, sunt privite ca un simbol prin care diaconul aminteste umilinta aratata de Mantuitorul, cand a spalat si a sters picioarele ucenicilor Sai.In caest caz, orarul simbolizeaza stergarul cu care Mantuitorul era incins la Cina cea de Taina, cand a spalat si a sters picioarele ucenicilor Sai. Pentru a sublinia randuiala ingereasca a slujbei diaconilor, se inscriau in trecut pe orarul lor cuvintele din Isaia 6,3: ”Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot.”

Manecutele incheie investmantarea diaconului pentru slujba Liturghiei dupa ce le saruta peste semnul crucii de pe ele, intai pe cea din dreapta, apoi pe cea din stanga. Manecutele sunt proprii, atat preotului cat si arhiereului, cu deosebirea ca acestia le pun peste capatul manecilor stiharului, strangandu-le cu ele, spre a nu fi stingheriti in lucrarile sfinte, iar nu ca diaconii peste mansetele reverendcei si deci, pe sub manecile stiharului. La celelalte servicii divine, manecutele nu sunt obligatorii pentru imbracamintea diaconului. Introducerea manecutelor in costumul liturgic, s-a datorat unei concesii imperiale, care s-a extins ulterior de la arhiereu si la celelalte doua trepte ale ierarhiei bisericesti.