Stiharul si manecutele sunt comune costumului liturgic al tuturor celor trei trepte ierarhice. In loc de orar, preotul si arhiereul pun epitrahilul, un vestmant pus pe dupa gat, imprejurul grumazului. De fapt epitrahilul este un orar pus pe dupa gat, ambele capete atarnand egal in fata, peste umeri, unite fiind din loc in loc prin niste butoni, sau altfel ambele laturi sunt unite sau cusute una cu alta, formand o singura bucata cu deschizatura in partea de sus, unde este introdus pe dupa gat. In timpurile mai noi, s-a generalizat obiceiul ca epitrahilul sa fie croit dintr-o bucata unica, de stofa pretioasa, de acelasi fel cu felonul si manecutele, garnisindu-se pe toate laturile cu galon, iar in partea de jos cu doua randuri de franjuri de fir, dintre care unul ceva mai sus si anume sub semnul unei cruci cu piedestal, aplicata tot din galon de fir.

Originea epitrahilului este aceeasi cu a orarului si prima mentiune scrisa despre el o face pseudo Gherman, la inceputul sec. VIII. Schimbarea orarului in epitrahil, la preot si arhiereu, prin trecerea lui si peste umarul drept spre a-l purta astfel si dupa gat, iar nu numai pe umarul stang ca diaconul, este marcarea puterii in plus acordata prin hirotonie ultimelor doua trepte ierarhice , de a savarsi Sfintelor Taine si celelalte ierurgii. Transformarea orarului in epitrahil mai indica pentru preot si faptul ca el nu este scutit cu desavarsire de darul servirii, care este de principiu al diaconului, deoarece in lipsa acestuia va avea de indeplinit si obligatiile diaconiei.

Epitrahilul este un vestmant liturgic absolut indispensabil preotului si arhiereului la orice serviciu religios, oricat de mic. La unele din acestea, preotul il insoteste si de felon iar arhiereul de omofor, asa cum e stabilita randuiala bisericeasca pentru fiecare, in evhologhiu. Simbolismul epitrahilului urmeaza directiile indicate de Gherman, patriarhul Constantinopolului si de Simion arhiepiscopul Tesalonicului. Pornind pe de o parte de la faptul ca epitrahilul este purtat pe dupa gat, i se atribuie si semnificatia de jug (sarcina) cel bun al preotiei, supunandu-se Mantuitorului, intrucat preotul savarseste Sfintele Taine in numele lui Hristos ca impreuna-lucrator al Lui, care este izvorul Tainelor.

Un alt aspect al acestui simbolism il aflam la Sfantul Gherman al Constantinopolului, dupa care epitrahilul insemneaza streangul cu care Hristos, fiind legat la gat din ordinul arhiereului, era tras inainte pe cand mergea la Patima. Partea dreapta a epitrahilului inchipuieste trestia, pe care i-au dat-o lui Hristos in mana dreapta, batandu-si joc de El, iar partea stanga insemmneaza purtarea Crucii pe umerii Sai. Sensul cel maai corespunzator, deriva din insasi intrebuintarea epitrahilului si anume ca el simbolizeaza harul coborat de sus asupra preotului si puterea dobandita astfel de a-L comunica credinciosilor prin Sfintele Taine si alte ierurgii, de unde a intrat in practica obiceiul de a-l pune peste capul credinciosilor in anumite servicii, asa cum odinioara Sfintii Apostoli isi puneau mainile pe capetele acestora.

Acest sens e in concordanta cu rugaciunea ce se rosteste de catre preot si arhiereu la punerea epitrahilului :”Binecuvanta este Dumnezeu, Cel ce varsa Harul Sau peste preotii Sai, ca mirul pe cap ce se coboara pe barba, pe barba lui Aaron, ce se pogoara peste marginea vestmintelor lui.”

Asa precum face la imbracarea oricaruia dintre celelalte vestminte liturgice, preotul si arhiereul binecuvinteaza epitrahilul, sarutand apoi semnul Crucii din partea lui de sus, mai inainte de a-l aseza pe dupa gat o data cu recitarea rugaciunii respective din liturghier.

Binecuvantand apoi si sarutand braul sau cingatoaarea, care este o fasie sau un cordon ingust, preotul si episcopul isi fixeaza cu el stiharul si epitrahilul in jurul mijlocului. De obicei, capetele braului se termina cu niste sireturi pentru a se incheia la spate. In acest caz, partea din fata a braului are aplicata o cruce din galon ori broderie. Pana nu demult se practica si forma de brau cu capete ce se inchideau in fata cu o pafta. La inceput, braul era de culoare alba, ca toate celelalte vesminte, iar in veacul din urma, el se face din aceeasi stofa si in culoare cu felonul, epitrahilul si manecutele.

Dupa ce s-au incins cu braul, preotii carora li s-a acordat de catre chiriarhul lor ranguri onorifice pentru merite deosebite pastorale,isi pun epigonatiul sau bedernita. Aceasta este o bucata rombica de stofa pretioasa aplicata pe un carton imbracat, garnisita pe margini cu galon sau cu franjuri, iar in mijloc o cruce ori o icoana brodata sau pictata. Epigonatiul se poarta in partea dreapta, atarnat cu snur, fie pe dupa gat, fie de brau, asa fel incat sa bata peste genunchi. (γόνατο=genunchi).

Asadar, epigonatiul nu este propriu-zis un vestmant ci doar un semn distinctiv, care face parte din costumul arhieresc, fiind acordat numai aanumitor preoti. Acesta apare in documentele Bisericii Orientale, la innceput sub denumirea de stergar. El pare sa fi fost, deci, un stergar pe care episcopii Bisericii de Rasarit sa-l fi purtat prins la brau,in partea dreapta, folosindu-se de le cu ocaziaa spalarii picioarelor in joia mare, in amintirea acestui act de smerenie implinit de Mantuitorul la ultima cina cu ucenicii Sai.

Intr-o interpolatiune facuta dupa veacul al IX-lea in comentariul liturgic al Sfantului Gherman al Constaninopolului, epigonatiul este privit si ca o amintire a servetului cu care Pilat si-a sters mainile, exclamand :”Nevinovat sunt eu de sangele dreptului acestuia !”

pe deasupra tuturor celorlalte vestminte liturgice, preotul pune sfita sau felonul. el este un vestmant lung si fara maneci ca un fel de pelerina cu o deschizatura sus si pe o mica distanta in fata, pentru a inlesni introducerea lui pe cap, cazand in spate pana peste genunchi. Pe toate marginile si transversal pana la mijloc este garnisit de jur imprejur cu galon, iar la spate este impodobit cu o cruce sau poarta aplicatta o icoana in broderie. Nu este greu sa se recunoasca originea felonului sacerdotal in paenula romana sau in haina numita cu acelasi nume de felon la greci, haina obisnuita si la evrei cu oarecare particularitati llocale ca, de exemplu, impodobirea marginilor ei cu broderii. Numai ca in cultul crestin, vechea paenula a devenit mai supla, mai ales prin reducerea lungimii ei in fata, spre a se lasa libertate de miscare mainilor in cursul lucrarilor slujbei.

Impreuna cu stiharul (tunica), felonul este unul din cele mai vechi vestminte liturgice, mai ales ca el facea parte din costumul clericilor in viata din afara, precum se vede in Epistola a doua catre Timotei 4,13 si din alte scrieri de mai tarziu. Se admite ca felonul a capatat o consacrare exclusiv liturgica dupa ce Biserica a intrat in epoca de libertate.

In Biserica Ortodoxa nu exista un rit strict al culorilor formulat ofoial ca in Biserica Romano-Catolica a Apusului, unde ssunt admise doar cinci culori liturgice (alb, rosu, verde, violet si negru); totusi practica bisericeasca a consacrat unele uzante care se gaseau respectate inca din prima jumatate a veacului al XV-lea, cum ne incredinteaza scrierile Sfantului Simion al Tesalonicului. Astfel, vestmintele de culoare alba care sunt preferate la marile praznice si mai ales in timpul Cincizecimii, ca simbol al bucuriei, curatiei si luminarii; cele pe fond rosu-stacojiu pentru zilele postului si sarbatorilor martirilor, in semn dde pocainta si tristete, precum cele negre in zilele cu Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, in Vinerea Sfintelor Patimi si la inmormantari.

Rugaciunea care se recita la imbracarea felonului ;”Preotii tai, Doamne, se vor imbraca intru dreptate, iar cuviosii Tai cu bucurie se vor bucura.” Prin faptul ca felonul acopera cea mai mare parte a corpului, este privit ca un simbol al purtarii de grija al puterii dumnezeiesti pazitoare pentru liturghisitori.