1.Porunca întâia este aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!”.
Această poruncă învață că Dumnezeul cel din ceruri este adevăratul și singurul Dumnezeu, Căruia se cuvine slujirea și slava dumnezeiască, și oprește închinarea la alți dumnezei născociți de mintea întunecată de păcat (idoli). Creștinul trebuie, deci, să creadă, să nădăjduiască și să-L iubească numai pe Dumnezeu, mai presus de orice; numai Lui să-I închine toate gândurile, simțirile și dorințele sale și să nu se lepede de El, oricâte suferințe s-ar abate asupra lui.
Porunca aceasta cere creștinului să-și împodobească viața cu cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legatură strânsă și continuă cu Dumnezeu.

2.Porunca a doua: „Să nu-ți faci chip cioplit si nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujești lor”
Ea învață că creștinul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omenești sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeiești. Se oprește adică idolatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci.

3.Porunca a treia este: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui”.
Această poruncă învață că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-L rosti fără cinstea cuvenită. Iată și temeiul acestui lucru: Numele oricărei ființe sau lucru trezește în noi ceva din acea ființă sau lucru. Așa se înțelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos și atrăgător. Frumos este pentru adevăratul creștin numele Tatălui ceresc, Care i-a dat viața și binecuvântările cerești și Care este izvorul a toata sfințenia și dragostea. Numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu Însuși este sfânt.

4.Porunca a patra este aceasta: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o”.

Această poruncă învață doua lucruri, și anume: datoria muncii în timpul celor șase zile ale săptâmanii și datoria de a sărbatori ziua a șaptea, ca zi de odihna, închinată Domnului. Munca este o datorie pentru fiecare creștin, dupa cum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”.
Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început, când L-a așezat în grădina raiului „ca s-o lucreze și s-o păzească” (Fac.2, 15).După săvârșirea păcatului strămoșesc, când puterile omului au slăbit și pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a facut cu greutate, omul trebuind să-și câștige cele trebuincioase vieții sale „în sudoarea feței” (Fac.3,19). Astfel este lesne de înțeles că, din pricina asprimii ei, munca n-a fost făcută cu plăcere. Lumea veche caută să scape de ea, o privea ca o înjosire, se rușina de ea și o lăsa pe seama sclavilor.

În Vechiul Testament, poporul evreu a ținut și ține și astăzi, ca zi de odihna, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului.
Creștinii însa țin Duminica, fiindca în aceasta zi a înviat Mântuitorul din morți, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, dupa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastra, zadarnică și credinta noastră” (1Cor.15,14).

5.Porunca a cincea este: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție”.
Poruncile dumnezeiești despre care s-a vorbit până acum, au arătat datoriile creștinului față de Dumnezeu, cuprinse pe scurt în datoria dragostei față de El.
Curația și tăria dragostei față de Dumnezeu se adeverește însă prin dragostea față de oameni, căci: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său” (1In 4,20). Dintre oameni, mai întai trebuie iubiți părinții, care ne-au născut și ne-au crescut și, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noștri cei mai mari, în viața pământească.

6.Porunca a sasea este: „Sa nu ucizi”.
Viața pământeasca este cel mai mare bun al omului și temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. Dupa învățătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vieții omenești, numai El, și nu omul, are drepturi nemărginite asupra ei.
Apoi, viața pământească este timpul de pregatire pentru viața veșnică. În aceasta se cuprinde prețul mare al vieții pământești pentru creștini. Sfântul Ioan Gura de Aur spune: «Vrei să știi pentru ce este de preț această viață? Fiindcă este pentru noi temelia vieții viitoare și prilej și loc de luptă și alergare pentru cununile cerești».
Fiind un dar al lui Dumnezeu și având un preț atât de mare, păstrarea și îngrijirea vieții, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este și o datorie și un drept al fiecărui credincios.

7.Porunca a șaptea este: „Să nu fii desfrânat”.
Prin această poruncă sunt oprite toate cugetele și dorințele necurate, toate cuvintele și faptele necuviincioase de care creștinul trebuie să se rușineze înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. De asemenea, porunca aceasta oprește toate acele lucruri și fapte care pot duce pe creștin la păcatul desfrânării, precum: îmbrăcamintea necuviincioasă, necumpătarea în mâncare și băutura, citirea cărților pornografice, jocurile și cântecele necuviincioase, beția și lenea. Tot de păcatul desfrânarii ține și călcarea credinței dintre soț și soție, adică adulterul.

8.Porunca a opta este: „Sa nu furi”.
Această poruncă oprește luarea sau însușirea pe nedrept a bunurilor străine.

9.Porunca a noua este: „Să nu marturisești strâmb împotriva aproapelui tău”.
Această poruncă oprește minciuna, care înseamnă tăinuirea cu știință și voință a adevărului, pentru a înșela, rătăci și păgubi pe altul. Minciuna se săvârșește cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau și numai cu anumite semne, sau cu tăcerea.

10.Porunca a zecea este: „Să nu dorești nimic din câte are aproapele tău”.
Ea oprește însușirea lucrurilor altuia, precum și pofta după ele, dorirea lor. Căci dacă cineva dorește ceva, atunci va căuta să-și însușească ceea ce dorește.
Această poruncă oprește deci toate cugetele, dorințele și poftele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi tot felul de fapte rele. Nu este de ajuns numai să nu furăm lucrul aproapelui, dar nici nu ne este îngaduit să-l dorim și să-l poftim în sufletul nostru, fiindcă pofta naște păcatul, iar păcatul înfăptuindu-se naște moartea veșnică. Mântuitorul spune: „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule”.
Așadar, porunca a zecea cere stârpirea din rădăcina a cauzelor răului, care sălășluiesc în inima omului și se cuprind în pofta zămislitoare de păcat.

Creștinul este dator să se curățească de poftele rele, să lupte împotriva lor prin rugăciune, post și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, precum citim în Sfânta Scriptura: „Să ne curațim pe noi de toata întinarea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenia în frica lui Dumnezeu”.