Batjocorirea lumii
 
Există în viața Bisericii un exemplu istoric extrem, de cea mai uimitoare și mai tulburătoare conformitate cu propovăduirea evanghelică a răsturnării și respingerii Eticii individuale: este exemplul sfinților "nebuni întru Hristos".
 
În viața și comportamentul acestor sfinți, Biserica a văzut exprimarea și manifestarea unei harisme speciale a Sfântului Duh, una din formele cele mai accentuate ale propovăduirii profetice.
 
"Nebunii" sunt de obicei călugari care coboară sau descind în "lume", în orașe, în societatea "creștină", și acolo fac lucruri absurde, smintite, nebunești, dar care au întotdeauna un conținut adânc și tind mereu să reveleze realitatea și adevărul ascunse în spatele aparențelor acestei lumi.
 
Nebunul intră în cârciumi sordide, în case de toleranță. El caută societatea oamenilor cu faimă proastă. Vagabondează pe străzi. Trăiește lângă oamenii cei mai desconsiderați, lângă prostituate și derbedei. Aparent, se adaptează vieții lor. Totuși, le dezvăluie adevărul mântuirii într-un fel cât mai accesibil nivelului lor spiritual, prin gesturi paradoxale, glume, acte absurde.
Îi mustră pe păcătoși. Adesea face minuni ca să nu se întâmple ceva și mai rău. Având îndeobște darul vederii înainte, al cititului în străfundurile cele mai secrete ale oamenilor, el înfierează public păcatele lor ascunse cu grijă, dar în așa fel încât numai vinovatul să înțeleagă unde bate.
 
El însuși se preface a fi un mare păcătos: încalcă provocator în fața oamenilor posturile bisericești, deși în realitate asceza sa în privința hranei este foarte strictă. Se preface a fi un stâlp al bordelurilor, deși le mustră în ascuns pe prostituate și le dă tot ce are ca să le salveze din starea lor degradantă.
 
Noaptea, revine în comunitatea sfinților, în izolarea rugăciunii, la viziunea Persoanei lui Dumnezeu. Iar dimineata reia masca nebuniei, "batandu-si joc de lumea cea desarta si de diavol". El insusi devine marele sarcasm la adresa lumii, forma cea mai desavarsita a ascezei, refuzul absolut al criteriilor mondene, perfecta despuiere de sine.
 
"Nebunii" vin sa readuca aminte ca propovaduirea evanghelica este o "nebunie", ca mantuirea si sfintenia sunt incompatibile cu satisfactia data de consideratia sociala si de recunoasterea obiectiva. Ei apar in epoci de "secularizare", cand faptul de a fi crestin pare a depinde de criteriile conventionale si de conceptiile lumii, care evalueaza viata cea adevarata si virtutea omului cu masurile bunei-cuviinte si ale deontologiei sociale.
 
"Nebunul" este harismaticul ce are o experienta directa a Imparatiei lui Dumnezeu si isi asuma profetic manifestarea opozitiei dintre "veacul acesta" si cel al imparatiei, deosebirea radicala de masuri si criterii. Impinge pana la ultima limita respingerea laudei si a consideratiei oamenilor. Stie ca virtutea individuala il desparte pe om de Dumnezeu, intrucat creeaza multumirea de sine, dar mai stie ca il desparte si de semeni; care nu mai cuteaza sa-i arate chinul si neputinta lor.
 
"Nebunul" nu-și exercită vocația în spiritualitatea asigurată a unei mănăstiri, ci singur, în lume, într-o trânta corp la corp cu lumea și cu diavolul, ducând pe umeri crucea Bisericii, crucea chinuiților și a păcătoșilor.
 
Implantat în realitatea factice a lumii care prezintă răul ca bun și bunul ca rău, acolo unde veghează "domnul lumii acesteia" ca sș permanentizeze falsitatea, "nebunul" dă buzna "în casa celui tare ca să-i jefuiască lucrurile".
 
Singura posibilitate a sfântului de a face acest salt este intrarea în lume cu masca nebuniei, a iresponsabilității sociale, pentru a dezvalui ochilor omenești adevarata realitate sfâșiind valurile moralei convenționale, ale stilului de viață consacrat, ale valorilor iluzorii.
 
 
Asumarea vinii străine
 
Genul de asceză al "nebunilor" este necunoscut în Occident. "Apusul nu prezenta condițiile cerute de manifestarea unui tip de sfințenie atât de extrem", scrie Ernst Benz în studiul închinat "nebunilor". Doar Sfinților Ulfia (sec. VIII), Ioan Colombini (+1367) și Jean de Dieu (+1550) li se pot atribui acte izolate asemănătoare gesturilor "nebunilor" răsăriteni.
 
Dimpotriva, in Rasarit gasim mentionati mai multi "nebuni" intru Hristos. Dar nu posedam informatii istorice despre toti. Ii cunoastem pe Sfantul Simeon de Emesa (pe vremea lui Iustinian, intre 527 si 564), pe Sfantul Andrei din Constantinopol (880-946), pe Sfantul Toma nebunul intru Hristos, pe Sfantul Luca din Efes (sec. XI). Traditia Bisericilor rusa si sarba ii mentioneaza pe Sfantul Ioan nebunul (+1430, recunoscut ca sfant de sinodul de la Moscova din 1674), pe Sfantul Vasile nebunul (+1552) si pe Ioan al Moscovei (+1589).
 
În legatura cu Sfantul Macarie Egipteanul citim urmatoarele: pe cand traia in singuratate intr-o coliba de la marginea unui oras, a fost acuzat de parintii unei tinere ca abuzase de ea. Acestia l-au legat cu o funie de gat si l-au tarat asa prin tot orasul, strigand: "Iata un asa-zis "pustnic" care ne-a violat fata!". Drept care i-au cerut satisfactie si plata unei pensii alimentare pentru copilul ce avea sa vie pe lume.
 
Sfantul nicidecum n-a cautat sa se dezvinovateasca. A primit necinstirea din partea lor si s-a intors in coliba. A inceput sa lucreze de doua ori mai mult ca pana atunci, impletind rogojini si cosuri, si zicandu-si: "Macarie, acum ai nevasta. Trebuie sa muncesti mai mult, ca s-o intretii.", in fiecare zi se prezenta acasa la tanara fata, aducand toti banii castigati astfel. In schimbul lor, primea injuraturi si lovituri. Situatia a tinut pana in ziua cand, muncita de durerile facerii, fata a marturisit nevinovatia calugarului. Dar atunci Macarie a fugit in pustiu ca sa nu fie cinstit ca un sfant.
 
Asumarea aceasta voluntară, fără urmă de protest, a culpei străine nu era doar o formă de umilință din partea călugărilor. Era și reala convingere că păcatul este lucrarea tuturor, o participare naturală la crucea comună a Bisericii, la căderea omului și la eșecul lui universal.
Călugărul, "despărțit de toți" dar și "împreună cu toți", consideră păcatele altuia ca pe ale sale proprii: păcate comune ale naturii umane, de care nimeni dintre noi nu este scutit.
 
Ceea ce ne osândește sau ne mântuiește este refuzul sau, dimpotrivă, efortul nostru de a "transforma" revolta naturii noastre comune în relație personală de pocăință și de comuniune. Altfel spus, refuzul sau efortul nostru de a imita kenoza lui Hristos, renunțarea la orice exigență individuală de justificare; refuzul ori efortul nostru de a asuma voluntar eșecul comun și de a-I aduce lui Dumnezeu, de a încarna în persoana noastră cuvintele Apostolului Pavel: "Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica." (Col.1,24).
 

Istoria lui Teofil și a Mariei (pe la anul 540), povestită de Ioan din Efes, este absolut exemplară din acest punct de vedere. Erau, fiecare în parte, singurul copil al unor familii nobile din Antiohia. Logodiți de foarte timpuriu, amândoi de o rară frumusețe, au încercat să aplice vieții lor cuvintele evanghelice: "Pe El, care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat." (2Co.5,21).
 
Teofil făcea pe mimul, pe bufonul, iar Maria purta haine de prostituată. Băteau drumurile, se afișau prin orase în chip de comedieni, debitau glume, absurdități, iar oamenii își bateau joc de ei, uneori îi și loveau.
 
Tinerii puri căutau disprețul celorlalți, umilirea extremă a ființei lor, pentru a câștiga acea libertate inefabilă și acel gust al vieții celei adevărate care ne sunt date doar când moare în noi ultima rezistență a individualității egocentrice. Atunci când, într-o zi, o femeie a întrebat-o pe Maria: "De ce, dragă fată, te tăvălești așa în păcat?", aceasta i-a raspuns imediat: "Rugați-vă, doamnă, lui Dumnezeu să mă scoată din tina păcatului".
 
Christos Yannaras