Desavârșita lepădare de sine
 
Dar cele mai importante și mai uimitoare elemente istorice ajunse până la noi - grație unor biografii complete - se referă la Sfinții Simeon din Emesa și Andrei din Constantinopole. În persoanele celor doi sfinți avem imaginea totală a harismei "nebunilor" și a propovăduirii profetice întruchipate de ei.
 
Sfântul Simeon era pustnic în deșertul ce se întinde dincolo de Iordan, când a primit chemarea lui Dumnezeu de a trăi ca "nebunul". I-a zis tovarășului său de pustnicie: "Din porunca lui Hristos, plec să-mi bat joc de lume". A ajuns la Emesa. "Făcea minuni, dar din iubire de Dumnezeu se prefăcea a fi nebun": își ascundea marile virtuți denigrându-se pe sine și ferindu-se de orice cinstiri sau onoruri ce i-ar fi putut veni de la oameni. Iar aceasta pentru că avea în mod manifest darurile (harismele) sfințeniei: darul vindecărilor, al viziunii profetice - vederea înainte - al "rugăciunii curate" și al lacrimilor.
 
Astfel, "într-o duminică, după cum povestește biograful său, a luat cu el multe nuci și a intrat în biserică la începutul slujbei, aruncând cu nuci și stingând lumânările. Când oamenii au dat fuga să-l împiedice, s-a urcat în strană și de acolo a început să le lapideze pe femei cu nucile. Când, în sfârșit, după multa trudă, a fost dat afară, s-a apucat să răstoarne mesele negustorilor, care l-au bătut crunt". Acte precum acestea arată cât de mult se ferea să fie recunoscut ca sfânt, să fie cinstit, chiar venerat. Prefera să fie privit ca un călugăr pe jumătate dement, fără pic de demnitate socială, întrucât acest fel de demnitate ori cinstire bucură și întărește eul.
 
Cu altă ocazie muncea ca slugă într-o cârciuma, însa lumea incepuse să știe de el, de marile-i virtuți, și dădea buzna în local ca să-l vadă și să descopere în persoana lui tipul obiectiv al omului virtuos. Arunci, abatele Simeon, pentru a abate de la el cinstea și stima oamenilor, s-a prefacut că râvnește la farmecele nevestei cârciumarului și că vrea să abuzeze de ea ca sa-și satisfacă poftele.
 
"Într-o zi când nevasta cârciumarului dormea singură, în timp ce soțul ei îi servea cu vin pe clienți, abatele Simeon, spune biograful lui, a venit langă ea și s-a făcut că vrea să-și scoată hainele. Femeia a început să țipe. Soțul ei a intrat și ea i-a spus: "Dă-l afara pe blestematul ăsta. A vrut să profite de mine". Bărbatul l-a ținut în pumni pe Simeon până afară, în frig". Apoi a povestit isprava în tot târgul, spunând: " Mi-ar fi necinstit femeia, dac-ar fi putut".
 
Din același motiv Sfântul Simeon se înconjura de prostituatele din oraș și dansa cu ele pe strazi, el, călugărul, suportând toate gesturile lor indecente: "Atinsese un asemenea grad de curațenie și de nepătimire încât adesea dansa cu una în dreapta și alta în stânga, stătea netulburat la sfat cu ele în mijlocul mulțimilor, iar uneori femeile acelea lipsite de pudoare îl mângâiau pe piept și îl pipăiau. Dar batrânul era ca aurul curat. Orice ar fi facut ele, nu-l mânjeau".
 
Dinaintea oamenilor, Sfântul Simeon părea de asemenea să încalce ordinea canonica a Bisericii, obligațiile elementare ale postului: "Dreptul mânca adesea carne, când de fapt în toată săptămâna abia de se atingea de paine. Ci nimeni nu știa de postu-i aspru. Iar el păcălea lumea înfulecând carne în fața tuturor". "În cele patruzeci de zile ale păresimilor, în marele post al Paștelui, el nu mânca nimic până în Joia Mare. Dar atunci, încă de la primele ore ale dimineții, se aseza în pridvorul bisericii și mânca de dulce. Astfel, cei care îl vedeau se scandalizau, zicând că nu respectă nici măcar sfânta zi a Joii Mari".
 
Această provocare ce îi scandalizează pe oamenii cuvioși amintește de "sfidarea" lui Hristos desființând sabatul, când își asuma responsabilitatea de a-i porunci paraliticului "ia-ți patul tău și umblă" (In 5, 1-16), caâd își apără ucenicii care "au flămâzit și au început să smulgă spice și să mănânce" în zi de sâmbătă (Mt 12, 1-8), sau care mâncau la masă "cu mâinile necurate, adică nespălate" (Mc 7, 1-16).
 
În realitate, Iisus nu desființează Legea, ci arată depășirea ei în preajma Impărăției. Or, Sfântul Simeon este cetățean al Împărăției. El încarnează în persoana lui depășirea. Iar această depășire nu este pricină de scandalizare decât pentru noi care tot mai trăim dependenți de lege, de supunere, fiindcă încă n-am atins, sau nici nu cunoaștem măcar, "scopul" legii, care e libertatea sfinților.
 
Simeon, la Emesa, pare a căuta scandalul cu lumânarea: într-o zi a dus lucrurile atât de departe încât a intrat în baia publică a femeilor, "ca și cum s-ar fi dus spre Domnul Dumnezeul Puterilor" scrie biograful lui, episcopul cipriot Leon al Neapoli-sului. "Dar ele au sărit la el, l-au lovit și l-au izgonit".
 
Totuși, dincolo de ce era ea în fapt și în fond, această paradoxală tactică avea și o dimensiune socială, după cum ne-o reconfirmă biografia lui Simeon. Căci sfântul izbutea să câștige simpatia și încrederea păcătoșilor, nenorociților, umiliților. Salva femei trăind din prostituție, le scăpa de corupție dându-le bani, le conducea spre căsătoria legitimă, iar pe unele până la schima călugărească. Îi câștiga și pe necredincioși și pe eretici. Îi ajuta să revină la dreapta credință.
 
"Deci acesta era scopul lui: întâi să salveze suflete, fie ajungând la ele prin bufonerii sau pe căi întortocheate, fie săvârșind minuni, dar de parcă n-ar fi fost în toate mințile, fie povățuind, însă ca un nebun; apoi, să facă totul astfel încât nimic să nu i se atribuie, nici să primească laude ori cinstire".
 
Iată ce îi spunea unui arhidiacon din oraș: "Te rog să nu disprețuiești niciodată un suflet, și cu atât mai puțin vreun călugăr sau vreun sărac, când îi întâlnești, fiindcă Iubirea știe că printre sărmani, mai ales printre orbi, există oameni strălucitori ca soarele din pricina răbdării și suferinței lor".
 
Sfărșitul lui Simeon a fost al unui preafericit: "Domnul l-a luat, după ce l-a preamărit (în trup). Și atunci, toți parcă s-au trezit din somn. Ei și-au spus unul altuia toate minunile pe care le săvârșise pentru fiecare în parte, dându-și seama că simulase nebunia din iubire de Dumnezeu".
 

 
Libertatea nelimitată
 
"Nebunii" au harisma și îndrăzneala să declare deschis despre căderea și păcatul oamenilor că ne sunt comune tuturor ca realitate a naturii noastre și că nu pot fi șterse nici de existența cazurilor individuale "îmbunătățite", nici de pitirea lor pe sub aparențele sociale.
 
În acest sens se poate spune despre fiece călugăr din Răsăritul ortodox că este un "nebun întru Hristos". El poartă vestmânt îndoliat, arătând nemijlocit prin aceasta că își asumă căderea și păcatul de obște. Și se retrage în pustietate și în asceză, luptând pentru noi toți cu păcatul și căderea. Or, aceasta este chemarea oricăruia din membrii Bisericii.
 
Dacă vom continua să ignorăm Evanghelia mântuirii, identificând nașterea din nou a omului cu recunoașterea socială a virtuții individuale, cu genul de izbândă mondenă care este considerația morală, vina aceasta care ne izgonește din adevăr și viață va fi numai a noastră.
Modelul urmărit dintotdeauna de Biserică nu era suficiența morală individuală, ci tânguirea căinței călugărești, tânguire până la urmă "bucuroasă" - "doliul plin de bucurie" - păcatul devenind însăși măsura primirii de către noi a iubirii lui Hristos.
 
Omul nu se poate chinui, nici nu poate plânge amar, decât dacă știe cu precizie ce a pierdut și dacă trăiește această pierdere ca pe o lipsire și o însetare personală. Tocmai de aceea pocăința, senzația personală a pierderii lui Dumnezeu, este o primă revelație și o primă cunoaștere a Persoanei Sale, o măsură primă a Iubirii Lui.
 
Oricum, în cazul "nebunilor întru Hristos", zguduitoarea lor libertate față de orice lege, orice regulă, orice limitare, orice deontologie, nu e numai reamintirea didactică a primejdiei ce ne pândește identificând virtutea și sfințenia cu buna-cuviință socială convențională și consecința morală egocentrică.
 

Christos Yannaras