Este cel mai renumit sihastru al Olteniei din perioada sfârşitului sec. al XVII-lea, şi începutul sec. al XVIII-lea. Numele şi nevoinţa lui ne aduc aminte de Sfântul Daniil Sihastrul.
S-a născut într-unul din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. În copilărie a primit o solidă educaţie creştină, având o viaţă aleasă şi multă evlavie pentru nevoinţa călugărească. Astfel, este tuns călugăr în schitul Iezeru-Vâlcea, un schit retras departe de lume, primind numele de Antonie. Dorind să urmeze sihaştrilor de demult va cere binecuvântare şi se va retrage, prin anul 1690, în muntele Iezeru, la câţiva kilometri de schitul său de metanie, unde va găsi o peşteră mică, alături de care va construi, cu propriile sale mâini, timp de 3 ani, un paraclis. Acest paraclis va fi sfinţit de episcopul Râmnicului de la acea dată, Ilarion. Aici va petrece în nevoinţe îndelungate, în posturi şi privegheri, în lupte cu nevăzuţii vrăjmaşi, până la sfârşitul vieţii sale.
Pentru multele sale osteneli, Cuviosul a primit de la Dumnezeu darul mai-înainte-vederii şi al vindecării. Oricine venea la peştera sa şi cerea cuvânt de folos şi rugăciune, îndată i se împlinea cererea. Cuviosul avea şi câţiva ucenici de la schit, care îl cercetau în zile de sărbători şi îi aduceau cele de care avea nevoie. Însă nu numai în acest schit avea ucenici, ci începuse să aibă ucenici şi în alte schituri şi mânăstiri, şi chiar şi prin oraşe şi sate, numele lui ajungând vestit până şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania. Unul dintre aceşti ucenici a fost şi duhovnicul Nicolae Ierei, care cunoştea cel mai bine viaţa şi nevoinţa Cuviosului. Acest ucenic, după săvârşirea sa din trup, i-a scris viaţa.

Cuviosul Antonie era mic de stat şi gârbov de bătrâneţe, părul capului era scurt, barba deasă, scurtă şi destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puţin iute din fire şi lesne iertător. Îmbrăcămintea să era simplă şi numai cele de trebuinţă purta.
Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanţuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas şi atunci numai pâine uscată şi apă dar şi acelea cu măsură. Vin şi băutură ameţitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de nişte pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugăciune.

Prin anul 1700, schitul Iezeru, care era ctitoria voievodului Mircea Ciobanu (1553) era în parte ruinat, iar biserica de piatră se afla în paragină. Atunci, episcopul Ilarion, împreună cu credincioşii din satul Cheia, la îndemnul şi cu ajutorul Cuviosului, au refăcut atât biserica cât şi chiliile, între anii 1700-1705, aşa cum citim şi în pisania bisericii: „Iar mai pre urmă s-au prefăcut de iubitoriul de Dumnezeu chir Ilarion, episcop, ajutând şi Antonie schimonahul”.
După 28 ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Cuviosul Antonie şi-a dat viaţa în mâinile Domnului, înainte de anul 1714. Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte şi i-a spus în taină: "Sfârşitul mi s-a apropiat. După ieşirea sufletului, să te nevoieşti să pui trupul meu în gropniţa pe care eu am săpat-o aici în piatră".

După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învăţătură pentru suflet, a adormit în Domnul.
A fost înmormântat de egumenul schitului Iezeru, împreună cu toată obştea, lângă uşa paraclisului săpat de el însuşi în stâncă. Mult timp, fii săi duhovniceşti l-au cinstit în acest loc, transformând peştera şi paraclisul Cuviosului în loc de pelerinaj. Astăzi se mai păstrează chilia Cuviosului, denumită de toţi localnicii „Peştera Sfântului Antonie”, precum şi micul paraclis săpat în piatră, dar care se află într-o stare improprie.

Sursa : http://www.univ-ovidius.ro/