Toaca este un instrument muzical de percuție din clasa idiofonelor folosit în liturghia ortodoxă. Toaca și clopotele sunt singurele instrumente muzicale acceptate de Biserica Ortodoxă. Toaca este constituită cel mai adesea dintr-o scândură de lemn sau, uneori, dintr-o placă groasă de fier încovoiată, în care se bate cu unul sau două ciocănașe, la începutul slujbelor bisericeşti. Percuția se face în mod ritmic și, în funcție de locul în care placa de lemn sau metal este lovită, se pot obține sunete cu înălțimi diferite. Se creează astfel o linie melodică simplă.
Toaca este un cântec al lemnului, o rugăciune adusă lui Dumnezeu marcând trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Bătută la diverse ore, toaca punctează timpul de peste zi, chemând la rugăciune și slujbă.

Toaca îşi are originile în Orient, probabil îl Egipt. După ce creştinismul a devenit o religie recunoscută în Imperiul Roman, în secolul al IV-lea, începutul slujbelor bisericeşti a început să fie anunţat cu ajutorul trâmbiţelor sau al unor clopoţei. În mănăstiri, un monah sau monahie anume desemnat bătea în uşa fiecărui călugăr sau călugăriţă cu un ciocănel de lemn pentru a-i trezi, pentru a-i chema la rugăciune. Toaca a apărut undeva prin secolul al VI-lea sau mai devreme, clopotele fiind introduse mai târziu, înlocuind bătaia în uşă. Folosirea toacei s-a răspândit în întreaga Biserică Ortodoxă: în Grecia şi la Muntele Athos, apoi în Bulgaria, Ţările Române, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi pe tot teritoriul fostului Imperiului Bizantin.

Practica folosirii toacei nu s-a extins şi în Biserica din Apus; s-a păstrat în schimb în Bisericile Greco-Catolice, care urmează ritul bizantin.
Toaca nu este o creație pur estetică sau culturală, ci ea este un text liturgic cuprins într-un act liturgic, este o rugăciune, este un mijloc de înălțare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marchează trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cântecul toacei face legătura între pământ și cer, între uman și divin, între ceea ce se cunoaște și ceea ce nu se cunoaște.
Toaca însemnă la început mijlocul cel mai simplu și mai ușor de a chema pe creștini la sfintele slujbe, îndeplinind acest rol atunci când clopotele nu existau încă în cultul creștin. În ritm de toacă și-au potrivit creștinii pașii în primele secole, astfel încât și în Biserica Ortodoxa Romană s-a păstrat acest instrument străvechi, cu bogată semnificație spirituală.

Toaca se bate de obicei la începutul slujbelor bisericeşti sau în momente mai însemnate ale slujbelor.
Toaca mică de lemn (portabilă) se bate înconjurând biserica, în sens contrar acelor de ceasornic. Se bate mai întâi înaintea bisericii, apoi pe latura sudică, apoi în cea de răsărit, apoi în cea de miazănoapte şi din nou în faţa bisericii, oprind pe fiecare latură şi făcând câte trei închinăciuni.

Toaca mare se bate de obicei în combinaţie cu clopotele, motiv pentru care este de obicei fixată în clopotniţă.

Tochiţa de fier se bate pentru a semnala unele momente mai importante ale slujbei. La mănăstiri, se mai bate toaca (tochiţa de fier) şi pentru a chema obştea la masă.