În aceste timp preotul î se adresează lui Dumnezeu Tatăl, Cel ce este Sfânt, dar care devine Preasfânt prin aceea că nu este perceput singur, ci împreună cu Fiul și cu Duhul. El este Preasfânt și prin nemărginita Sa iubire pentru lumea Sa, adică întregul univers, dar mai ales tot omul care crede în Fiul Său, de vreme ce întreaga făptură, solidară cu păcatul originar, rămâne solidară cu el și în mântuire, când se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu.

Mântuirea se face prin credință, virtute esențială prin care se împlinesc toate celelalte și care în final, îi conferă omului statutul de moștenitor al vieții veșnice,ferindu-l de perspectiva pieirii. Atrag atenția ca verbul a pieri nu înseamna a nimici, a neantiza, a se topi în neființă, ci a înceta unmod de existență spre a începe un altul. Omul nemântuit își încetează existența activă și intra într-o existență larvară, echivalentă cu moartea cea de a doua, condamnarea definitiva de care vorbeste Apocalipsa.

Tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aiba viață veșnică, locuțiune care, de altfel, este un citat dintr-o spusă a Mântuitorului Însuși.

În ceea ce privește iubirea lui Dumnezeu față de lumea Sa, ea se manifestă plenar prin aceea că, de dragul ei, Tatal L-a dat pe Fiul Sau spre suferință și moarte. Sensul verbului a da este si acela de a oferi, a darui,a preda pe cineva spre suferință, a abandona ceva sau pe cineva în mâinile cuiva. Fiul întrupat a fost un dar al Tatalui,o ofrandă (în vecinatatea jertfei, deci a suferinței) făcuta neamului omenesc, o victimă lăsată pe seama călăilor (ceea ce Îl face pe Iisus Omul sa exclame pe cruce cuvintele psalmistului: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?). Tabloul pare înfiorător: acelasi Tată care le spusese oamenilor: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, face din El prada urii omenești, adică a propriei Sale creaturi. Atunci unde e iubirea Tatalui, în mărturisire sau în faptă? Răspunsul îl avem încontinuarea aceleiași rugăciuni: După ce Fiul a venit (S-a întrupat) si după ce a plinit tot ceea ce fusese rânduit pentru mântuirea noastră, adică nașterea, botezul, evanghelizarea, minunile, făgăduirea Duhului Sfânt în noaptea în care a fost vândut-și când mai degrabă El pe Sine Însuși S-a dat pentru viața lumii. Acest mai degrabă denotă prioritatea planului mântuitor asupra celui istoric.

Ar fi greșit sa înțelegem că, din iubire pentru om, Dumnezeu-Tatăl a făcut din Fiul Său o victimă a istoriei. Nicidecum! Din iubire pentru om, Însuși Fiul S-a oferit pe Sine drept o victima a istoriei. A spus-o chiar El,la Cina cea de taină, vestindu-și apropiatele patimi și înălțarea pe cruce: Aceasta este porunca Mea: sa va iubiți unii pe alții așa cum V-am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prietenii săi.

Deasupra stă iubirea comună a Tatălui si a Fiului pentru lumea pe care împreună o făcuseră. Ca unul care L-a dat pe Fiul Său, Tatăl este absent din pătimirea Acestuia, dar prin faptul că și Fiul S-a dat pe Sine, iata că Amândoi se întâlnesc întru una și aceeași iubire pentru om.

Amintind de noaptea în care a fost vândut și când mai degrabă El pe Sine Însuși S-a dat pentru viața lumii, preotul continuă:luând pâine cu sfintele și preacuratele și neprihănitele Sale mâini, mulțimind și binecuvântând, sfințind și frângând, a dat sfinților Săi ucenici și apostoli zicând: Luați mâncați, Acesta este Trupul Meu, Cel ce pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor. Asemenea și paharul după cină, zicând: Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Cel ce pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Amin !

Prin rostirea preotului se rostesc chiar cuvintele Mântuitorului la Cina cea de Taină, când Și-a îmbiat ucenicii să se împărtășească pentru prima oară cu Trupul și Sângele Său prin transfigurarea pâinii șia vinului ca efect al mulțumirii, binecuvântării, sfințirii și frângerii. Atunci prin aceste cuvinte și aceste gesturi, a fost instituită Taina Euharistiei.

Tot atunci Domnul le-a poruncit ucenicilor Săi: Aceasta să faceți întru pomenirea Mea. El, însă nu le-ar fi poruncit să facă acest lucru dacă nu le-ar fi dat și puterea de a-l face. La rândul lor, prin Taina Hirotoniei, apostolii au transmis această poruncă-dar și această putere-urmașilor lor, episcopi și preoți care le exercită în slujba Sfintei Liturghii. Așa se face că Euharistia prin ea însăși este încununarea și împlinirea întregii credințe, a întregii vieți și trăiri a Bisericii.

Aceasta este porunca ce se află în rugăciunea care urmează și pe care preotul, după ce se pleacă la pământ o rostește în taină, încheind astfel anamneza: Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta, de cea de a doua și slăvită venire,

și în continuarea căreia, ridicând discul șipotirul cu mâinile încrucișate, rostește cu voce înaltă:

pe ale Tale dintru ale Tale Ție iți aducem de toate și pentru toate.

Și de îndată, cu mișcare dulce, depune discul și potirul la locullor pe Sfânta masă. Odată cu respirația frazei s-a făcut și trecerea de la anamneză la aducere. Secțiunea numită aducerea este cea mai scurtă, ea cuprinzând doar cuvintele și gesturile pe care vi le-am arătat acum. Unii teologi o numesc anafora, cuvântgreces care înseamnă literal înălțare, adică ofranda care ridicată pe palme sau pe brațe, Îi este adresată lui Dumnezeu. Ea se justică prin aceea ca acest moment liturgic a fost anunțat prin cuvintele: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă în pace a o aduce.

În ce anume constă ofranda? Ce anume Îi aducem noi lui Dumnezeu spre jertfă? Pe ale Tale dintru ale Tale. În pâinea și vinul de pe masă sunt concentrate toate darurile lui Dumnezeu, începând cu sămânța, continuînd cu lumina, pământul, apa, aerul și căldura și sfârșind cu fructul la treapta lui finală, lucrătoare, activă, cea care întreține viața.

E bine de amintit că jertfa este o practică străveche a omului din toate locurile , timpurile și religiile. Sentimentul religios a acceptat realitatea că nu omul a făcut pământul, ca nu el l-a înzestrat cu puterea de a rodi, ca nu el determină fenomenele meteorologice care cronometrează întregul ciclu agrar si ca în consecință, Dumnezeu este Acela care i-a pus la dispoziție mijloacele de a trăi si la nevoie, supraviețui. Jertfa din roadele pământului nu este altceva decât gestul de recunoștință al omului față de Dumnezeu Care i le-a dat, mulțumirea care, liturgic se numește euharistie.

Așadar, Îi aducem lui Dumnezeu pe ale sale dintru ale Sale de toate și pentru toate. Așadar aceste daruri, noi I le oferim întocmai, fără a ne permite să păstram ceva pentru noi.