Ectenia pentru adormiti 1

Aproape toate religiile lumii cred în nemurirea sufletului și sunt preocupate de soarta acestuia după moarte. În creștinism, majoritatea protestanților au optat pentru predestinație, în sensul că fiecărui om i s-a hotărât de la început o anumită soartă în veșnicie, de la care nu există abatere. Catolicismul profesează dogma purgatoriului, în sensul că între rai și iad există un spațiu intermediar în care sufletele păcătoșilor se purifică prin foc.
Noi, ortodocșii credem în puterea rugăciunilor, pe care cei vii, în asociere cu sfinții, le fac pentru cei repauzați.

Rugăciunea pentru morți se bazează pe faptul că cei plecați în lumea de dincolo au fost oameni pământeni ca și noi, că nimeni din cei vii nu poate fi fără păcat și că noi, cei rămași simțim nevoia și datoria de a ne păstra în comuniune cu ei.
Omul trece în viața veșnică cu încărcătura faptelor pe care le-a săvârșit în viața vremelnică, bune sau rele, fapte care îi conferă acolo, în rai sau în iad, statutul de fericire sau nefericire într-un grad mai mare sau mai mic, după distanța pe care fiecare și-a pus-o, liber, între el și voia lui Dumnezeu.

Firește, noi ne rugăm, în primul rând și cu mai multă ardoare pentru cei împovărați de păcate mari și grele, adică pentru cei din iad.Rugăciunea nu e o punte de comunicare directa dintre noi și cei repauzați (așa cum pretind spiritiștii), ci ea se face în Dumnezeu și prin Dumnezeu. Cu alte cuvinte, noi Îl rugăm pe Dumnezeu pentru omul din iad. Rugăciunea nu este o punte directă de comunicare între noi şi cei repauzaţi, ci ea se face în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Cu alte cuvinte, noi îl rugăm pe Dumnezeu pentru omul din iad. Dumnezeu îitransmite mesajul şi-l întreabă dacă, în virtutea libertăţii pe care o are şi acolo, îl acceptă sau nu. Dacă refuză deschiderea aşa cum o făcuse şi pe pământ, el singur se condamnă pe sine la non-comuniune, adică la singurătate perpetuă, ceea ce înseamnă o izolare nu numai de Dumnezeu, ci chiar de oamenii vecini cu el, pe care şi-i simte aproape, dar pe care nu-i poate vedea pe el aşa cum nici ei pe el.

Acesta este "întunericul cel mai din afară" de care pomeneşte Evanghelia. Dacă el însă i se deschide lui Dumnezeu aşa cum nu o făcuse pe pământ, atunci rugăciunea noastră ajunge la el şi devine eficientă în sensul că Dumnezeu îl iartă, îl scoate din iad şi îl ridică în rai de unde va avea poarta deschisă spre Împărăţia plenară. Dumnezeu este Cel care hotărăşte şi avem destule temeiuri să credem în generozitatea Lui.

Să ne amintim de de stăpânul care îşi doreşte casa plină de oaspeţi chiar adunaţi de pe drumuri, dar şi de acela care angajase oameni la lucru: seara, la ceasul socotelilor, ostenitorului care fusese chemat mai târziu (şi care deci lucrase mai puţin) îi dă plata egală cu a acelora care lucraseră toată ziua. Aceasta pentru că Dumnezeu (aşa cum remarca şi monahul Nicolae Steihardt) are de unde şi se comportă ca un boier.

Tot în virtutea principiului suveran al comuniunii, noi nu ne rugăm singuri, ci solicităm asocierea sfinţilor şi în principal pe a Maicii Domnului. Sfinţii nu sunt numai modele pentru noi, ca unii care s-au realizat după modelul lui Iisus Hristos, dar sunt şi prietenii lui Dumnezeu şi ca atare, mijlocitori pentru noi de aici şi cei de dincolo, cu care ei, prin sfinţenia lor, se simt solidari.

Cât despre Maica Domnului, nu voi înceta niciodată să amintesc momentul nunţii din Cana Galileii, când i-a cerut Fiului ei să-i ajute pe nevoiaşii a căror demnitate se afla în impas,iar Acesta a ascultat-o făcând întâia Sa minune, deşi nu acelui moment o destinase. Concluzia este limpede: o singură rugăciune a Maicii Domnului este în stare să schimbe chiar o hotărâre a lui Dumnezeu.

Ectenia de aici este desprinsă din slujba de înmormântare. O formă prescurtată a aceleiaşi slujbe este parastasul. Dar cea mai preţioasă şi mai eficientă rugăciune este aceea pe care preotul o face în taină la slujba proscomidiei, când scoate din prescură miridele pentru morţi şi le aşează sub SfântulAgneţ, rostind numele morţilor de pe pomelnicele ce i-au fost aduse, odată cu ofrandele, de către credincioşi. În momentul liturgic al sfinţirii Darurilor, Sfântul Agneţ se preface în Trupul real al lui Iisus Hristos. Miridele, reprezentând numele (şi deci sufletele) morţilor, nu se prefac sub binecuvântare, dar participă la sfinţenie prin imediata lor vecinătate cu Hristos euharistic.

Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, auzi-ne şi ne miluieşte. (Poporul): Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Ectenia pentru cei adormiţi începe cu o rugăciune pentru noi înşine şi abia apoi ne rugăm pentru cei de dincolo:

Ne mai rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu (N) şi pentru ca să li se ierte lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie.

E lesne de înţeles că adormiţii sunt cei morţi, cei care au trecut din viaţa aceasta în cea de dincolo; despre ei spunem că au trecut în veşnicie.A trebuit multă vreme până când verbul a muri a fost echivalat cu a adormi. Potrivit Vechiului Testament principalele personaje ale istoriei sfinte şi-au săvârşit viaţa, pur şi simplu murind. Aşa ni se spune despre Adam, Iosif, Aaron şi chiar despre Moise.

Fc 5,5 Iar de toate, zilele vieţii lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani şi apoi a murit.
Is 1,6 Dar au murit şi Iosif şi toţi fraţii lui şi toţi cei de pe vremea lor.
Nm 33, 38 Aici s-a suit Aaron preotul pe muntele Hor, după porunca Domnului, şi a murit acolo, în anul al patruzecilea de la ieşirea fiilor lui Israel din pământul Egiptului, în luna a cincea, în ziua întâi a lunii.
Dt 34, 5 Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după Cuvântul Domnului;

Toţi conducătorii israeliţilor din ţara Canaanului au murit, inclusiv primul lor rege Saul. Regele David (care a trăit cu o mie de ani înainte de Hristos) este primul despre care ni se spune că a adormit şi acelaşi termen e folosit pentru moartea tuturor regilor de după el.
În limbile originale ale Vechiului Testament, a adormi nu avea doar sensul de a cădea în somn ci pe acela de a sta culcat, a se aşterne în poziţie orizontală. Aşa se face că verbul a adormi rămăsese doar cu sensul comun al căderii în somn, aşa cum îl avem şi noi în afara limbajului bisericesc.

Domnul Iisus i-a conferit acestui cuvânt înţelesul care îl asociază cu învierea. Primul fapt s-a petrecut în casa lui Iair a cărui fiică de numai 12 ani, a abia murise. Domnul caută să-i liniştească pe vecinii care umpluseră curtea. Nu plângeţi, n-a murit ci doarme. Ei însă îl iau în râs şi astfel se petrece minunea învierii ştiind bine că fata murise. Iisus îi porunceşte copilei să se ridice şi astfel se petrece minunea învierii pe care o cunoaştem din Evangheliile după Marcu şi Luca.

Iisus se afla undeva departe de Betania, în timp ce Lazăr, prietenul Său zace bolnav acasă. El le zice ucenicilor: Lazăr, prietenul nostru a adormitdar mă duc să-l trezesc. Iisus vorbise despre moartea lui Lazăr, dar ei credeau că vorbise despre adormirea prin somn. Şi atunci Iisus le-a spus limpede că Lazăr a murit. Ceea ce a urmat ştim: învierea lui Lazăr.

Iată deci marea revelaţie: moartea fizică a omului nu înseamnă nimicirea lui, adică dispariţia sa totală şi ireversibilă, ci doar trecerea lui dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. Aceasta datorită faptului că fiinţa umană are o structură dihotomică alcătuită din trup şi suflet. Trupul fiind materie, se descompune prin moartea fizică şi devine pământ, în timp ce sufletul despărţindu-se de trup, îşi are o viaţă de sine stătătoare, spirituală şi veşnică.

Bartolomeu Anania



Autor: Viviana