Ectenia pentru adormiţi 2

Ştim din Sfintele Scripturi (şi mai cu seamă de la Sfântul Apostol Pavel) că învierea de la sfârşitul veacurilor, nu va fi altceva decât învierea fiecărui trup omenesc, adunat din risipire şi reunirea lui cu sufletul de care fusese despărţit prin moarte. El însă nu va mai avea structura cea veche ci va fi un trup duhovnicesc, după modelul celui cu care a înviat Hristos.

După moartea omului, sufletul trece printr-o judecată particulară a lui Dumnezeu, în urma căreia el intră într-o stare de fericire, pe care noi o numin rai, sau într-o stare de nefericire, pe care o numim iad. Aceste stări durează până la Judecata Universală, de după învierea morţilor, când vor avea loc hotărârile finale. Până atunci totul e în aşteptare. În rai, sufletul se bucură de odihna cea întru Dumnezeu. Cel din iad, ca unul care s-a ţinut şi se ţine departe de Dumnezeu, trăieşte şi el dar îşi trăieşte o stare de neodihnă pepetuă, aşa cum este aceea a trupului chinuit de insomnii. Păstrându-şi intactă memoria, el este în permanenţă vizitat de imaginea păcatelor şi nelegiuirilor săvârşite în viaţă şi rămase în afara oricărei pocăinţe. Neliniştea lui e întreţinută chiar de amintirea păcatelor mai mici, a celor mărunte, care nu-i dau pace, ca într-un somn bântuit de purici.

De aceea noi, ortodocşii ne rugăm pentru cei repauzaţi şi avem un puternic cult al morţilor. Dacă este normal să cinstim trupul rămas fără suflet, înzestrându-l cu cruce, curăţindu-l de buruieni şi împodobindu-l cu flori, cu atât mai firesc este să ne îngrijim de sufletul cel nemuritor despre care nu ştim niciodată precis în ce stare se află, cerând de la Dumnezeu uşurarea, lăsarea şi iertarea păcatelor, care-l tulbură şi-l încolăcesc asemenea buruienilor perene. Noi credem şi mărturisim că prin rugăciunile noastre, sufletul pentru care ne rugăm va ajunge la Judecata Universală, cea de Apoi, într-o stare mai bună decât aceea în care s-a despărţit de trup. Reunit cu acesta în fiinţa omului final, el nu va sta singur în faţa Dreptului Judecător, ci însoţit de rugăciunile noastre, cărora li vor adăuga negreşit, acelea ale Maicii Domnului.

Aşadar să ne rugăm pentru odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu şi pentru ca să li se ierte lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie.

Greşelile sunt simple erori sau abateri de la normă, în timp ce greşalele se înscriu în domeniul moral, însemnând încălcarea datoriilor pe care oamenii le contractează, nu numai faţă de Dumnezeu ci şi faţă de semenii lor.

Rugăciunea domnească însă ne oferă şi prilejul de a constata că în limbajul biblic nu se face întotdeauna o clară diferenţiere semantică între greşeală şi păcat. Astfel, Evanghelistul Matei formulează:" Şi ne iartă nouă greşalele noastre..." în timp ce Evanghelistul Luca preferă: " Şi ne iartă nouă păcatele noastre...".

Cu toate acestea, în accepţia curentă a celor două cuvinte, greşala este un accident trecător, efect al nepriceperii, al neîndemânării sau neatenţiei, pe când păcatul e o încălcare clară a unei norme morale, cu urmări deseori grave, a cărui repetare poate deveni viciu. Greşala poate fi făcută fără participarea voinţei, adică fără premeditare sau calcul, în mod cu totul accidental, cu posibilitatea unei reparaţii imediate sau grabnice. Iertarea ei se poate obţine cu uşurinţă. Când însă ea e săvârşită cu participarea voinţei, deci cu premeditare şi întemeiată pe un anume calcul în vederea unui beneficiu sau a unei plăceri personale, de obicei în dauna cuiva, ea este foarte aproape de dimensiunea păcatului şi nu poate fi răscumpărată decât prin căinţă şi iertare.

Ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletele lor unde drepţii se odihnesc, mila lui Dumnezeu, Împărăţia Cerurilor şi iertarea păcatelor de la Hristos, Împăratul cel fără de moarte şi Dumnezeul noastru să cerem.

Nici un om nu poate pretinde că îşi merită iertarea printr-o îndreptăţire personală; ea poate fi dobândită doar prin mila lui Dumnezeu, care e expresia iubirii Sale faţă de oameni. Noi cerem mai întâi Împărăţia Cerurilor şi doar după aceea iertarea păcatelor pentru că se presupune că sufletul se află în faţa Judecăţii particulare, cu care se deschide ipostaza tranzitorie a Împărăţiei, când pot avea loc schimbări.

Preotul: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Carele ai zdrobit moartea şi pe diavol l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, Însuţi Doamne odihneşte şi sufletele adormiţilor robilor Tăi în loc luminat, în loc de verdeaţă, în loc de odihnă de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul. Şi pentru tot ce au greşit ei cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul, Tu, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-i ! Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este în veac şi cuvântul Tău este adevărul. Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi, Hristoase Dumnezeul nostru şi Ţie slavă Îţi înălţăm, dimpreună şi Părintelui Tău Celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Întru fericită adormire, veşnică odihnă dă Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi care acum s-au pomenit şi le fă lor veşnică pomenire.


Iisus Hristos este numit aici Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul deoarece El, ca Logos a participat la toată lucrarea prin care Dumnezeu tatăl a făcut lumea. Toate printr-Însul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Deci Logosul a participat şi la facerea omului ca fiinţă integrală, alcătuită din trup şi suflet.

Nu I se spune Dumnezeul sufletelor ci al duhurilor, fiindcă în limbaj biblic se foloseşte adesea cuvântul duh în loc de suflet şi invers şi pentru că în gândirea Sfântului Pavel, sufletul e sediul sentimentelor. Acesta are în alcătuirea lui o parte superioară, mai fină, mai nobilă şi pe deplin statornică numită duh. Duhul nu este altceva decât sufletul, ci un fel de ozon al acestuia prin care omul se poate pune în legătură cu Duhul lui Dumnezeu. Omul care nu se lasă condus de labilitatea sentimentelor, ci de statornicia duhului său, este un om duhovnicesc. Chiar şi trupurile care vor învia în faţa Judecăţii de Apoi, vor fi trupuri duhovniceşti , transfigurate , asemenea trupului cu care a învit Hristos, deci mult mai apropiate de dimensiunea duhovnicească a omului. De aceea, Hristos este Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul.




Autor: Viviana