Anamneza 1

Cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi, Ție a ne inchina în tot locul stăpânirii Tale. Că Tu ești Dumnezeu Cel necuprins cu graiul și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns cu mintea, pururea fiind și același fiind, Tu și Fiul Tău cel Unul Născut și Duhul Tău cel Sfânt.Tu ești Cel ce din neființă ne-ai adus întru ființă; și de câte ori am căzut, Tu de atâtea ori ne-ai ridicat și nu Te-ai îndepărtat, pe toate făcându-le până ce ne-ai suit la Cer și ne-ai dăruit Împărăția Ta ce va să fie.

Pentru toate acestea Îți mulțumim Ție și Fiului Tău Celui Unul Născut și Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm, pentru binefacerile Tale arătate și cele nearatate ce s-au făcut întru noi.

Ție îți mulțumim și pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, cu toate că înaintea Ta stau mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, care în înalturi se rotesc zburând...


Dacă preotul i-a îndemnat pe credincioși să-I mulțumească Domnului si dacă ei au răspuns prin a se închina, concomitent înalță el însuși o bogată rugăciune de mulțumire, ultima de acest fel înainte de săvârșirea Euharistiei. (euharistia=mulțumire)
Cu această rugăciune se deschide partea slujbei pe care liturgiștii o numesc anamneză, adică aducerea aminte sau chemarea în memorie a unor fapte petrecute cândva, parte care se va încheia înainte de ale Tale dintru ale Tale....

Rememorarea se deschide cu invocarea cadrului general al mântuirii, facerea omului, căderea repetată a acestuia și tot atât de repetata bunătate a lui Dumnezeu, pentru ca să ajungă la momentele specifice ale Jertfei, premergătoare prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului. Ne naștem cu cei care s-au născut, căndem și ne ridicăm cu cei care au căzut și s-au ridicat, și tot împreuna cu ei ne suim la Cer, moștenind Împărăția ce va să vină.

Acum, reluând motivația mulțumirii prin aceea că Dumnezeu o merită, în timp ce oamenii i-o datorează, rugăciunea se definește pe sine ca fiind cântare, binecuvântare, laudă, mulțumire și închinare, pretutindeni unde se află stăpânirea lui Dumnezeu, adică în Cer prin îngeri și pe pământ printre oameni.
Aici, El este definit prin câteva negații: necuprins cu graiul și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns cu mintea. Spre deosebire de creaturile Sale, care suferă schimbări pe măsura trecerii timpului, Dumnezeu viază de-a pururi fără ca El să devină subiect al devenirii, totodată nedespărțit de Fiul Său și de Duhul Sfânt.

Rugăciunea abordează apoi lucrarea lui Dumnezeu asupra oamenilor, prin aceea că mai întâi l-a creat pe om aducându-l din neființă la ființă. Când l-a creat, Dumnezeu nu a făcut altceva decât să-l treacă pe om, din gând, adică din starea de virtualitate în starea de realitate, așa cum omenirea va exista virtual în Adam și Eva spre a deveni o existență concretă pe mapamond în timp și pe întotdeauna în veșnicie. Tu ne-ai trecut din a nu fi întru a fi

Știm că primii oameni au căzut din grația divină prin păcatul neascultării, dar știm și faptul că îndată după căderea păcătoșilor, Dumnezeu le-a și făgăduitun Mântuitor arătând prin aceasta că El le rămâne totuși Părinte. Devenit omenire, omul a continuat să păcătuiască si să cadă prin fiecare ins în în parte, dar tot pe fiecare ins în parte l-a ridicat Părintele reașezându-l în starea cea dintâi, ceea ce înseamnă lucrarea unei infinite bunătăți. Mai mult, Dumnezeu a făcut tot ceea ce este necesar pentru redresarea singurei Sale creaturi raționale, inclusiv întruparea propriului Său Fiu, mergând pâna acolo încât ne-ai suit la Cer și ne-ai dăruit Împărăția Ta ce va să fie.

Împărăția care a și venit și în care trăim noi acum este Biserica, al cărei cap nevăzut este Iisus Hristos Cel de-a dreapta Tatălui, și al cărei centru văzut este Iisus Hristos euharistic, Cel ce ni se îmbie ca Pâine cerească din miezul Sfintei Liturghii. Prin cuvintele Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor, El vestea Cincizecimea, când Biserica Sa a fost întemeiată prin pogorârea Duhului Sfânt, trimis de El peste apostoli. Înainte de aceasta,la Cina cea de Taină, El a avutgrijă să instituie Euharistia, aceasta fiind centru șiesență a Bisericii Sale. E cât se poate de clar că prin Liturghie noi traim Împărăția care a venit, în așteptarea cele ce va veni.

Acum se rostește mulțumirea către Dumnezeu Tatal fără să-L separe de Fiul și de Duhul Sfânt, pentru acestea, pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm, pentru binefacerile Tale cele arătate și cele nearătate ce s-au făcut întru noi.

Binefacerile pe care noi le cunoaștem sunt de obicei răspunsurile lui Dumnezeu la rugăciunile pe care fiecare dintre noi I le înalță într-o anume situație, când Îi cere un anume ajutor; ele sunt percepute ca atare și memoria le înregistrează. Pe lângă ele mai sunt o mulțime de binefaceri pe care Dumnezeu ni le oferă fără ca noi să le fi cerut pentru că nu am avut nevoie de ele. Îi mulțumim Domnului pentru că ne-a scăpat dintr-o primejdie, dar uităm să-I mulțumim pentru faptul că El ne ocrotește atunci când nu simțim primejdia. În spiritul rugăciunii de față, adevăratul creștin se închină când pleacă la drum, se închină cu mulțumire dacă a scăpat teafăr dintr-un accident, dar se închină recunoscător și când ajunge acasă fără să fi trecut printr-un accident. E necesar să ai încredere în mâna chirurgului care te operează, dar e bine să știi că acolo dă și Dumnezeu o mână de ajutor fără ca tu să-I fi cerut și fără ca doctorul s-o știe. Toate aceste binefaceri se săvârșesc întru noi, adică în eul nostru integral, trupesc și sufletesc, ele fiind nu doar conjuncturi ci și permanent ființiale.

La final, rugăciunea își atinge treapta cea mai înaltă. Preotul vorbind ca de obicei la plural, mulțumește lui Dumnezeu și pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre. Așadar, Liturghia face parte din categoria binefacerilor lui Dumnezeu, fiind și cea mai prețioasă. Ea este un act de grație, de bunăvoință pe care noi, ca oameni nu-l merităm, sau nu-l merităm pe deplin. Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ție.

Ceea ce urmează este continuarea frazei șoptite în taină, care se rostește cu voce tare. Preotul spune: cântarea de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind: Poporul răspunde: Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot. Plin e cerul și pământul de mărirea Ta. Osana întru cei de sus ! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului ! Osana întru cei de sus !

Preotul preia cântarea de la îngeri iar credincioșii o preiau de la preot, realizându-se astfel o amplă comuniune doxologică a cerului cu pământul.

Cu aceste fericite Puteri, Iubitorule de oameni, Stăpâne și noi strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Fiul Tău cel Unul Născut și Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt ești și Preasfânt și slava Ta este plină de măreție. Că Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Fiul Tău cel Unul Născut L-ai dat pebtru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Acesta venind și tot ceea ce fusese rânduit pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut-și când mai degrabă El pe Sine Însuși S-a dat pentru viața lumii- luînd pâinea cu sfintele și preacuratele și neprihănitele sale mâini, mulțumind și binecuvântând, sfințind și frângând, a dat sfinților Săi ucenici și apostoli, zicând:

Arhiepiscop Bartolomeu Anania



Autor: Viviana